De regulă, când se întinde peste domenii care nu i-ar aparține, filosofia1 neliniștește: pune sub întrebare. Filosofia artei pune arta sub întrebare filosofică (întrucât adică ar da seama de ființă) și așa domeniul artei trece oare din libertate la stăpân? Cu Walter Biemel2, filosofia probabil că nu spune aceasta, sau nu spune chiar atât. Își propune numai să slujească artei „și să nu se slujească” de ea. Filosoful (care s-a născut la Brașov3 nu-și închipuie demersul său altfel decât „o interpretare filosofică a creațiilor artistice”; o înțelegere ce „trebuie să ajungă dincolo de ceea ce a fost rostit”. El zice: „Arta este un limbaj care necesită o interpretare, lucru valabil nu numai pentru arta modernă dar și pentru cea clasică. Diferența constă doar în faptul că în arta modernă această necesitate devine manifestă, deoarece aici trimiterea la obiect, eroare foarte la îndemână, cel mai adesea lipsește. Arta este o scriere hieroglifică; ea necesită o traducere, trebuie într-un fel transcrisă”.
Filosofia artei nu este o estetică, nu e numai aceasta („Examinarea artei din punct de vedere estetic ține de trecut”, afirmă gânditorul). Această poziție e susținută de către Walter Biemel după un A. Gehlen, din care citează: „Lumea este un produs al imaginației omului (…), artistul, care influențează modul nostru de a privi, modifică totodată modul nostru de a percepe realitatea și ambiția legitimă a artistului se extinde de aceea asupra lucrului real însuși, cu proprietățile sale esențiale, pe care îl creează” (Zeit-Bilder, 1960). În studiul dedicat poliperspectivei la Picasso ideea aceasta e, încă o dată, limpede: dacă în activitatea ei plăsmuitoare, instituitoare, conștiința creează o lume, fie și în chip iresponsabil, mașinal, menirea filosofiei artei va fi de a capta această activitate instinctivă în reflecțiune: de a o relua așadar în mod metodic, sistematic, însă în puritatea ei, ca pe o activitate liberă. Orizontul, nivelul reflecției la Walter Biemel: spre a-ți fi accesibilă această reflecție trebuie să te muți, înțelegem negreșit, din cadrele filosofiei tradiționale în forma ei radicală heideggeriană ce a marcat profund, cum se știe, gândirea contemporană4. Discipol al lui Martin Heidegger, Walter Biemel nu e, în linia răspânditului nărav, răzvrătitul, apostatul. Nici, ca mulți alții, nemulțumit de maestru5 și dând, în consecință numai explicitări și comentariu critic la opera aceluia. E dincoace de aceste cazuri: lucrarea lui Heidegger trăiește, e vie încă prin el; locuindu-l, e adică într-o bună construire.
Câți oare mai spun astăzi, neferit, nu doar pe jumătate: Heidegger a arătat metafizicii o nouă cale? O lecție a marelui gânditor (ne amintește W. Biemel) aplicabilă și la construirea filosofică a artei e aceasta: „transformarea cunoașterii contemporane în raport cu cea din epocile trecute nu poate fi explicată prin mai consecventa aplicare a experimentului, ci mai curând prin recurgerea la experiment se presupune deja un proiect prealabil (tocmai conceptul științelor naturii conform căruia natura este un ansamblu de unități mici de masă aflate în mișcare), marea descoperire a cercetărilor naturii și a gânditorilor din zilele noastre”. În această ordine, ca să revenim, representatio a lui Descartes nu doar ar oferi, de exemplu, o explicație poliperspectivei lui Picasso, interpretată de Heidegger, aci își află ea chiar materializarea. Să vedem cum. Dacă a-ți aduce în față existentul ca pe ceva ce ți se împotrivește, acest a-ți reprezenta înseamnă totdeodată a raporta subiectul reprezentării și a-l constrânge deja la acest raport ca fiind singurul care dă măsura; este în realitate. În acest caz, subliniază Walter Biemel, artistul ce face el oare dacă nu tocmai ar transforma ceea ce i se înfățișează „astfel încât să poată fi cel mai lesne de reținut”? Urmează la Walter Biemel o demonstrație într-un netăinuit spirit heideggerian.6 Pictând în poliperspectivă o femeie, Picasso (cel din perioada cubistă) „vrea să redea despre respectiva persoană doar ceea ce nu i se poate sustrage, lucru pe care caută să-l obțină prin geometrizare. Am putea spune generalizând: linia expresiei este linia posibilității de a dispune. Ceea ce înseamnă: important nu este obiectul în autonomia sa, ci în dependența sa de cel ce îl prezintă. Tocmai acest caracter al raportării accentuate la subiectul reprezentării, al constrângerii la raportare voia să-l reliefeze Heidegger în a sa explicație a lui representatio. În acest sens se poate spune fără nicio reticență că în pictură la Picasso devine vizibil ceva din esența acelui representatio modern și într-un mod mai pregnant chiar decât la Descartes”.
Chestionând filosofic arta: aceasta înseamnă la Walter Biemel a o interpreta din perspectiva filosofiei. Ridicare a artei întru reflexiune și cum aci e deopotrivă într-o judecare – cântărire și decizie, printr-o afirmare ori negare – ridicare a acesteia la concept. Arta e un lucru (în accepțiune heideggeriană) însă filosofic nu interoghezi un lucru de un fel sau de altul (vei afla deschizând Întrebare asupra lucrului, cap.37, aci chestionezi ceva în direcția lucrului (lucubritatea lucrului8), ai putea zice gândindu-te la rădăcina veche a cuvântului, de nu ți-ar ieși iute în față și nota urâtă a unei alte vorbe tot de la această rădăcină pornită?9. Sub întrebare filosofică, arta e în forma ei filosofică: nu slujește doar filosofiei, după cum aceasta nu se compromite între cele de jos, care nu-i sunt pe măsură, adică între condiționate (filosofia chestionând, de regulă, incondiționatul însuși).
O întrebare de felul acesta adresează Biemel artei, de pildă aici unor povestiri de Franz Kafka (studiul cel mai întins din cuprinsul cărții10). Gândul heideggerian îl conduce bine și aici, Walter Biemel dând, neașteptat, cea mai adecvată și originală interpretare operei kafkaiene. „Eu – scrie el analizând Vizuina – nu desemnează mai mult decât omul, o determinare psihologică, dar este eu ca ins (ens), adică în sensul lui ego („așa cum l-a definit Descartes pentru prima oară ca res cogitans”): a devenit adică subiectum: cel ce întemeiază, acel existent pe care se întemeiază suma existentului”. În această ordine și gânditorul de la Freiburg enunța în felul său inconfundabil: „Existentul în totalitatea sa este luat acum ca și cum el ar exista abia și numai în măsura în care este pus de către activitatea instituitoare și productivă a omului”. În Vizuina (încheie W. Biemel) procesul de transformare a existentului în obiect și a omului în subiect (proces care a început cu Descartes „și definește filosofia modernă până la Nietzsche”): este o poveste, cu alte cuvinte, a omului modern.
Fatal sumare, aceste note de lectură (și lecții, în fond) nu pot stărui (în continuarea analizelor biemeliene) pe cele trei raportări ale omului modern – definitorii pentru acesta – la cei trei poli ai săi: existentul ca natură; existentul ca semen; existentul ca divinitate. Important este să vedem, după parcurgerea acestui Biemel, ceea ce constituie noutatea demersului său: conceptul de apropiere. Enunțat pe scurt în Cuvântul înainte („… desemnează tocmai acest mod de raportare, care include nu numai relațiile interumane, ci și raportarea omului la existența non-umană, precum și la sine însuși, apropierea neavând nimic cu situarea în spațiu a lucrurilor și distanța dintre ele, care poate fi totdeauna măsurată și exprimată numeric; dimpotrivă, ea trimite la acel temei, niciodată cuantificabil, al relației omului cu lumea, ce caracterizează o anume epocă”), conceptul se limpezește în paginile consacrate povestirilor lui Franz Kafka (recurg și aici, pentru a nu altera înțelesul, la citate): „Faptul că naratorul nu vorbește în Vizuina de și despre apropiere, nu însemnă câtuși de puțin că ea nu ar fi reprezentată, mai bine zis, că nu s-ar reprezenta ea însăși. Ceea ce este decisiv în această înfățișare de sine este tocmai faptul că nu se vorbește despre apropiere, ci dinăuntrul ei, că ea însăși este prezentă în operă și că putem înțelege totul doar în clipa în care suntem „atinși” de această prezență; că atunci, datorită ei, ni se limpezește sensul conexiunilor, cu alte cuvinte înțelegem ritmul povestirii, construcția, structura și semnificația celor povestite. Atâta timp cât nu am aflat „apropierea” care străbate povestirea, aceasta din urmă va fi considerată simplă plăsmuire a unei fantezii rătăcite (…) Nu este de la sine înțeles, desigur, faptul că ceea ce ne vizează într-o povestire este ceva ce nu este reprezentat nemijlocit. Neînțelegerea provine din restrângerea conținutului povestirii la ceea este rostit nemijlocit. Ceea ce nu este reprezentat de fapt este tocmai ceea ce face posibilă această rostire, ceea ce îi deschide dimensiunea care îi este proprie. Este tocmai ceea ce întemeiază și precede orice rostire și reprezentare fără anume a fi indicat în nici un fel, astfel încât putem spune că acest „ceva” este tocmai ceea ce se înfățișează pe sine. În felul acesta, el este mai prezent decât orice lucru prezentat nemijlocit, deoarece este cel ce determină modul prezentării sale. Este tocmai ceea ce noi numim apropiere” .
Nefiind o estetică, este filosofia artei (de felul aceleia practicate de Walter Biemel) o critică? Întrucât este o hermeneutică, e și critică, s-ar putea răspunde, adresându-ne acum acestei lucrări tari care este Hermeneutica ideii de literatură a românului Adrian Marino11. Căci opera (cât o cunoaștem până acum) a lui Walter Biemel satisface fără rest condițiile: lectura empirică, inocentă (a artelor, literaturii etc.) a fost acum înlocuită „printr-una exegetică, de interpretare și înțelegere”.
