Ai simțit schimbarea orei, timpul trecând prin/peste tine?

Ai simțit schimbarea orei, timpul trecând prin/peste tine?

M-a întrebat de cu zori un amic cum am simțit schimbarea orei, trecerea îndărăt de la 4,00 la 3,00? Uitasem, dovadă aparatele-ceas care depind de mine, rămase pe orele care curgeau de ieri, linear. N-am simțit nimic, zic. Nici junghiuri, nici exaltări, nici dereglări. Dacă mă doare burta nu e pentru că s-a schimbat ora de vară cu ora de îngheț. Eu, oricum, nu prea dorm, de când mă știu, iar timpul pentru mine e compus din intervale în care îmi propun ceva, am o întâlnire și o socotesc pe acest reper. Ne vedem la 5.00 și asta devine o obligație de care țin cont. Uneori scriu că așa îmi vine, fără să mă programez, cum obligi un orologiu să sune la o oră. Nu simt timpul. Poate el pe mine. Apoi timpul este ceva ce nu e. Îl măsurăm artificial. Chiar și rotirea zi/noapte e o chestiune de lumină și atâta tot. Timpul este o invenție, ca și eternitatea. Este atât de abstract, fără chimie și consistență, că nu ai de ce să-l apuci. Dacă era o șopârlă sau un dinozaur îl apucai de coadă și timpul, agresiv sau otrăvitor, te mușca.
Timpul nu e nici vietate, nici mortăciune. Poetul zicea ”vreme trece, vreme vine”. O fi venind, o fi trecând, ca șareta, ca acceleratul, ca avionul, dar n-are stații unde să-l aștepți. Trece timpul? Metaforic, da. Limuzina lui de lux ne ia înăuntru și dă cu noi de pământ (în pământ!), la prima curbă. Dar dacă trecem noi prin el, prin acel ceva pe care-l numim, spre a-l face cuantificabil, timp? Ca prin lumină, ca prin ceață, ca prin iubire, ca prin ororile războaielor de pildă. Ca prin speranță, fiindcă speranța poate fi măsurată cu șublerul sufletesc. Timpul? Auzi, dacă m-a marcat trecerea de la orele 4,00, noaptea trecută, la orele 3,00! Nu m-a marcat. Întâmplător, cu totul întâmplător, dormeam. Visam. Tot felul de trăznăi. Le uit repede. Dimineața a venit la fel ca ieri. Că orologiul primăriei arată altă cifră, e adevărat, dar n-a schimbat nimic din consistența brumei de afară, iar eu, față de timp, am rămas același. Sunt cărunt că a trecut timpul prin/peste mine, sau sunt fiindcă eu am tot arat litere și am clădit case copiilor și am luat speranțele din cui și le-am scuturat mereu de praf, să nu uit de ele? Sunt fiindcă am scris cărți și am zidit zidării și am purtat războaie în tranșeele unde am încercat să apăr adevărul și uneori l-am greșit și adevărul s-a lăsat împușcat sau sunt fiindcă a trecut ceea ce amicul meu numește timp?
Nu, nu m-a marcat și nici nu m-a pișcat cât un purice de vată trecerea de la ora de caniculă la ora de zăpezi iluzorii. Mă poate marca un vis neîmplinit, o nedreptate la care asist neputincios, un rictus politic care poate mutila viața mea și a unei țări. Timpul stă în banca lui. Sau se face, uneori, că merge, fie înainte, fie îndărăt.

Articole asemănătoare