Ana Luciana Avramescu: Marea, în rochia Afroditei

Ana Luciana Avramescu: Marea, în rochia Afroditei

Suntem la mare. Nisipul este mai fin ca niciodată. Partea de nisip udată de valuri este mai plăcută ca partea uscată. Urmele mele și ale lui tati rămân imprimate în nisip. Marea vine lin și le șterge. Urmele lui tati s-au șters mai repede decât ale mele. El spune că așa și trebuie. El se referea la cel mai dureros lucru pentru mine. Marea este asemănătoare cu rochia Afroditei, zeița născută din spuma mării. Ea își lasă rochia frumoasă să se miște cu ajutorul adierii vântului, iar zeița este culcată undeva departe, departe de oameni. Mama mea intră în mare si simte mirosul valurilor. Tata intră, iar marea îl primește liniștită. Eu stau în apă tot timpul și îi îndemn pe părinți să vină, pentru că marea nu mușcă. Tata reușește să înoate puțin dar mama nu prea. Apa era prea rece după părerea ei. La ieșirea din apă începuse un vânticel. Ne era frig dar soarele ne-a încălzit. Zmeele se ridicau sus, sus, sus!!! Și eu mi-am luat un zmeu de hârtie, dar era gata, gata să-l rup pentru că o fetiță a ridicat un alt zmeu care s-a încolăcit pe sfoara zmeului meu, așa că s-au încurcat. Este un început de vacanță cu peripeții. Tata râde spunând că nu-i o peripeție să-ți încurci zmeul. Eu cred că aici nu are dreptate, peripețiile mele fiind altfel decât ale celor mari. Aș vrea să înot la piscină, fiindcă nu sunt valuri, dar părinții mei spun că marea e singura piscină în care merită să înotăm. Vă voi povesti și alte întâmplări, pe măsură ce vor veni.

Ana Luciana Avramescu, elevă în clasa a- IV- a

Abonează-te la noutăți

Articole asemănătoare