• Home
  • Recomandate
  • Anthony Quinn: „Frica mea secretă a fost anonimatul. Mi-a fost frică să nu cumva să fiu nimeni”

Anthony Quinn: „Frica mea secretă a fost anonimatul. Mi-a fost frică să nu cumva să fiu nimeni”

aq 1

Pentru mulți el rămâne Zorba. Mileniul III privește înapoi cu încântare, cu nostalgie admirativă la nenumărați artiști. Anthony Quinn e unul. Actorul mexicano-irlandezo-indiano-american, n-a mai prins decât o jumătate de an din acest mileniu. Dar a apucat un foarte neliniștit secol XX și l-a trăit din plin, cu mult curaj și cu umor.
Pentru majoritatea cinefililor, el rămâne, evident, sinonim cu Zorba Grecul, țăranul acela din Grecia dionisiacă, însorită, sălbatică și înțeleaptă în hedonismul ei, grecul acela care trăiește clipa ca și cum ar fi ultima. Personajul din romanul lui Nikos Kazantzakis s-a lipit atât de tare de actorul care l-a jucat, că ficțiunea a devenit inseparabilă de o realitate care, oricum, nu prea mai interesează. Biografie și ficțiune, dimensiunile se amestecă, se suprapun, coabitează… într-o posteritate dreaptă, în care portretul actorului nici nu se limpezește, nici nu se tulbură. Zâmbetul ironic, privirea directă, bonomia omniprezentă – toate rămân în istoria postumă a unui artist căruia, așa cum nu i-a plăcut să ia lecții, nu i-a plăcut nici să dea lecții. De niciun fel.
Crescut în America, Anthony Quinn este, și el, o întruchipare a mitului self-made man din timpurile moderne. Actor care a jucat puțin, foarte puțin teatru, însă cu convingerea declarată că „pe scenă trebuie să găsești adevărul, chiar dacă asta înseamnă să pierzi publicul”, și a ales încă de la început filmul sau, cu un clișeu, filmul l-a ales pe el, a preferat mereu materialul, concretul, teluricul. Sângele mexicano-indiano-irlandez, de care n-a făcut caz niciodată, pare să-l fi tras spre frumusețea realului, ținându-l departe de abstracțiune și seducția ei. Anthony Quinn n-a emis „teorii” despre artorie sau artă, despre pictură și sculptură, de care n-a fost deloc străin, cum o arată tablourile care îi poartă numele și care se află acum în colecții particulare respectabile, după ce au fost văzute, în diferite momente, în expoziții personale sau de grup. N-a emis judecăți, n-a formulat întrebări și răspunsuri sofisticate, n-a predat niciodată nimic. Doar a… exprimat păreri. Doar… a căutat un drum personal: „Eu sunt de toate. Și catolic, și evreu. Am jucat personaje de toate naționalitățile și studiez fiecare naționaliate pe care o joc. A trebuit să-mi fac propriile mele legi. M-am născut în deșert, unde nu erau decât șerpi și șopârle care s-o ajute pe mama să nască. Nu aveam nimic de mâncare”. Așa povestea mai în glumă, mai în serios într-unul dintre puținele interviuri la care avem acces, căci a preferat să-și păstreze povestea vieții sau cel puțin peste jumătate din ea în volumul „Original Sin” din 1972.
Sub ce asupicii și-a așezat el însuși această viață? Confesiunile sunt puține și fără „farafastâcuri”. Ironia face ca viteazul care a fost să fi fost condus tocmai de o frică. Una secretă, se înțelege, recunoscută spontan într-un moment de sinceritate, când histrionul nu era atent: „Frica mea secretă a fost anonimatul. Mi-a fost frică să nu cumva să fiu nimeni. Să nu cumva să nu am nimic care să-mi justifice viața.”
Justificările le-a căutat de mic, încercându-și norocul de cum a venit din Mexic în America, împreună cu familia. A cântat muzică religioasă cu Aimee Semple McPherson și a predicat pe stradă cu penticostalii. A fost boxer. A vrut să se facă preot, drept care o vreme a și învățat pentru asta. După aceea și-a zis că mai bine să fii architect, iar apoi s-a gândit să lucreze puțin la vorbire și la dicție, dacă tot vrea să aibă o profesie în care e importantă comunicarea. Și, tot căutând, s-a apucat și de lecții de actorie.
La 20 de ani a făcut figurație într-un film, iar un an mai târziu a prins în rol într-un spectacol, „Clear Beds” de Mae West, după ce s-a alăturat unei mici trupe de teatru. Se zice că John Barrymore, titularul rolului, l-a văzut jucând respectivul rol și a fost atât de impresionat, că s-au împrietenit imediat și așa se face că foarte tânărul Quinn a început să cunoască actori și scriitori.
„Eu cred că sunt norocos”, comenta peste zeci de ani actorul devenit celebru, cu modestia și autoironia binecunoscute, actorul care s-a îndrăgostit iremediabil de propria profesie. „M-am născut cu foarte puțin talent, dar o mare dorință.” Și dorința l-a dus departe, direct la țintă. După câteva roluri minore pe scenă, au urmat o mulțime de roluri în filme, la vremea începutului, printre care „Milky Way”. În 1947 jucase deja în peste cincizeci de filme indieni, mafioți, luptători filipinezi, șeici arabi, luptători de gherilă din China. Și atunci s-a întors la teatru, s-a mai bine zis, a trăit un moment de succes pe scenă.
La New York și-a făcut debutul pe Brodway în 1947 în „A Gentleman from Athens” și așa a fost distribuit într-un spectacol de zile mari, „Un tramvai numit dorință” de Tennessee Williams, unde îl juca pe Stanley Kowalski după… Marlon Brando. Peste ani, în 1960, când era deja star, avea să se întoarcă pe Broadway pentru încă un rol notabil: Henric al II-lea din „Becket”, jucând cu Laurence Olivier. Iar peste câțiva ani povestea cu teatrul avea să se se sfârșească, după un deceniu de succes ca actor de cinema, un deceniu în care jucase și în producții hollywoodiene de serie B, și în capodopere ca „Viva Zapata!” din 1952 (cu Marlon Brando), care l-a propulsat în top și i-a adus un Oscar, „La Strada” lui Fellini sau „Lust for Life” regizat de Vincente Minnelli. Rolul Paul Gauguin din acesta din urmă avea să-i aducă, și el, un Oscar, tot pentru cel mai bun actor în rol secundar. Și, de altfel, o vreme nominalizările nici nu se vor opri.
În culmea gloriei, actorul în plină maturitate, răsfățat al cineaștilor și al publicului, îl descoperă, îl joacă și îl iubește pe Zorba Grecul. An de neuitat, an după care nimic n-a mai fost la fel, 1964, anul în care a rulat prima dată pe ecrane filmul lui Michael Cacoyannis, care i-a adus lui Anthony Quinn încă o nominalizare la Oscar, i-a consolidat puterea și, odată cu ea, și frica nemărturisită decât la sfârșitul vieții: „N-aș fi putut să-l joc pe Zorba, dacă n-aș fi făcut psihanaliză înainte. Zorba are un mesaj pentru noi. Ne spune: Nu vă fie frică de eșec! Or, pe mine eșecul mă îngrozea.” Dansul hipnotic al lui Zorba, grecul care-l inițiază pe tânărul rezervat în arta bucuriei, va rămâne în patrimoniul marilor creații cinematografice și în selecția personală a milioane de spectatori și telespectatori. Iar Anthony Quinn va rămâne el însuși Zorba Grecul.
Peste câțiva ani, în 1968, s-a întors pe teatru, cu care nu avusese o relație de durată. Tot pe Broadway a jucat în muzicalul „Zorba”, alături de Herschel Bernardi, dar spectacolul n-a avut viață lungă. Pe scenă Zorba era, se pare, altceva… Ceva care n-a convins și n-a sedus. Și s-a mai întors o dată pe scenă, când trecuse de șaizeci de ani, după care povestea s-a încheiat definitiv. În 1982, a reluat același muzical, iar de data asta a gustat succesul, spectacolul mergând într-un amplu turneu național de patru ani și oprindu-se și pe… Broadway în 1983.
Povestea cu filmul a mers mai departe, Anthony Quinn a trăit mai departe cum a vrut, sfidând prejudecăți și cutume, a pictat mai departe, a călătorit mai departe, tot mai departe. Hedonismul lui Zorba l-a însoțit până la adânci bătrâneți sau mai ales la adânci bătrâneți, când charisma și-a păstrat puterea, ca și exuberanța. Opera cinematografică a artistului care a studiat în tinerețe la Politehnică, dorind la început să facă arhitectură, a rămas o construcție stabilă, care atrage în continuare pentru că în continuare are ceva de arătat. Roluri mari și roluri mici, rebeli și băieți răi, pictori și luptători, Gauguin, Zorba Grecul, Barabas, Zeus și atâtea altele, toate încap într-un traseu în care obstacolele parcă s-au ridicat spre a-i face loc celui mai puternic. Învingătorul ia totul, așa a fost mereu, iar învingătorul Anthony Quinn a luat totul cu naturelețe și cu stil, cu stilul acela pe care îl recunoști imediat și despre care nu e, totuși, mare lucru de spus. Pentru mileniul III, pe care actorul nu l-a mai apucat, actorul joacă însă mai departe, căci nimeni nu-i poate juca propriul rol. Ficțiune și biografie, identitatea lui zâmbește mai departe sigură pe sine.
Sursa – Yorick.ro

Parteneri