Arde România?

Arde România?

Cineva m-a sunat în această dimineață să-mi spună că arde România. Vocea precipitată, încălecând cuvintele care nu mai aveau răbdare să stea la rând, ca oile care se înghesuie în strungă, indica deruta unui om panicat, care nu știe în ce direcție s-o apuce. Cum arde, de unde, cine i-a pus foc? Păi tu nu vezi, nu auzi, pe ce lume trăiești? – m-a apostrofat. Arde! E rău de tot! Dragnea, Grindeanu, se omoară unul pe celălalt. Ăla l-a dat afară din partid, ălălalt nu vrea să plece din Palatul Victoria! Ce vrei mai mult? Pârjol pe țărișoară!
De la mine nu se vede incendiul, zic, mimând calmul. Politica românească e, ca și democrația, ”originală” și e ca acum, ca ieri, ca mereu. Ne-am făcut nițel de rahat în lume fiindcă, așa cum scriam ieri, ziariștii străini se închină cu pixul fiindcă n-au mai văzut așa ceva: un partid își taie gâtul prin moțiune de cenzură. Da, e de râs, dar nu e sfârșitul lumii. E ca în povestea aceea cu Nastratin, sub geamul căruia, în frig, era gâlceavă mare. Se certau aprig unii, de credeai că se sfârtecă. Ia vezi bărbate de ce se ceartă oamenii ceia! – i-a ordonat nevasta și Nastratin, cu plapuma în spinare, înfofolit că era iarnă, a ieșit în fața casei să vadă. S-a întors iute. Pe ce se certau, bărbate?- a întrebat femeia, nerăbdătoare. Pe plapuma noastră se certau, femeie! Cum o luară, cum se împăcară! Nastratin, zgribulit, se întorsese, într-adevăr, în odaie, fără plapumă.
Nu arde România, zic. Iar dacă arde, arde de demult. Acum fumegă din reziduurile care au mai rămas, din cenuși și din spuza puțină, pe care se bat unii.
Am primit și un telefon mai de aproape, de la doctorul Rădulescu, vecin de sat. El e născut pe deal, la Podgoria, pe vremuri satul Vaideel, modificat onomastic în vremea în care Ceaușescu ordonase să nu mai existe nume de sate care nu cadrau cu demnitatea și bunăstarea propovăduite. Așa ajungea Risipiți, din Dolj, Unirea, așa devenea Flămânzi…Șirul e lung. Eliade, că ăsta e numele mic al doctorului, m-a sunat să-mi spună un banc. Nu putea de râs. Spune, mă, iute, că mă ții din scris! Auzi, cică Dragnea, supărat că nu-i mai este luată în seamă bărbăția, și-a desfăcut șlițul, ca să și-o arate. Nu s-a văzut nimic! De dimineață, după un somn scurt și agitat, și-a îmbrăcat pantalonii invers, cu șlițul la spate. Doctorul râde. Eu nu prea, fiindcă mă prind greu, ca ardeleanul. Apoi râd cu poftă. Nu de banc, ci de refugiul permanent al bietului român care, în vremuri scălâmbe, se refugiază în hazul de necaz.
Nu, România nu arde. A fost mistuită deja, iar războiul PSD contra PSD e ca al lupilor sau câinilor sălbăticiți care, după ce au înfulecat căprioara, se mai sfârtecă nițel pe ultimul os rămas. Ce dracu, doar nu l-o lăsa lupul Alfa, cățelandrului care se crede dulău! Mai grav e că osul face parte din scheletul bietei Românii, iar România, chiar învățată cu durerea, scâncește domol, că ea nu știe să urle. De vâlvătaie, nici vorbă!

Abonează-te la noutăți

Articole asemănătoare