Bătălia pentru Arcul de Triumf

Se duce o bătălie aproape sângeroasă, mai grea ca la Rovine, mai dură ca asaltul în izmene, cu baioneta, de la Mărășești. Batalioanele române nu mai trec, vitejește, Carpații, spre întregirea neamului, ci trec politicienii actuali, români și de alte naționalități, din studio în studio, mărșăluiesc pe internet și organizează ambuscade pe Facebook, grupați pe garnizoane și găști. Toți revendică rândul din fața Arcului de Triumf. Lupta e ca de chivuțe, certurile aprige, vorbele cad ca grenadele. De ce nu-i în rândul din față, lângă patriarh și mitropoliți, patriotul Ponta? De ce să primească onorul Iohannis, și nu, deodată cu el, Dragnea, Tăriceanu, Alina Gorghiu, toți luptători la Oituz? Bătălia pentru Arcul de Triumf din zilele noastre e mai grea decât bătălia pentru eliberarea, la Carei, a ultimei palme de pământ românesc, în al doilea război. Vorba vine, ultima palmă, că niște pogoane de pamânt cât o țară au rămas la ruși, la ucraineni, la bulgari, la sârbi, la unguri, că de-aia am ajuns noi o țară împrejmuită de propriile ei teritorii.
Dar nu ăsta-i subiectul. Subiectul e Arcul de Trumf care e plin de sânge și riscă, abia revopsit cu 6 milioane de euro, să fie făcut așchii. Toată lumea bună trebuie să primească onorul oștirii – Iohannis, ca președinte, Cioloș, ca premier, Daniel ca șef al Bisericii, Firea ca șefă a Bucureștilor, supărată că n-a fost invitată de președinte direct, ci doar prin ministrul de război, Alina, că-i șefă de partid, Udrea (nu Udrea nu mai e), Vasilică de la controlul piețelor. Din pizmă, unii, care cică au furat poporul român, l-au șpăguit și tras în piept, au fost trecuți la peluză. Nu e bine. La cum îi văd pe cei din față, mulți, dacă nu aproape toți ar trebui să stea nițel mai retrași, mai la fereală, mai cu capul în jos, că jos de tot a ajuns România în 26 de ani de când o cărmuiesc și o prăduiesc.
Armatele defilează din nou prin fața bravilor președinți – Băsescu, Constantinescu, Iliescu, și ultimul pe listă, Iohannis, bașca tot ce înseamnă crema conducătoare. Cu onor spre dreapta prezentați arm! Și armele se prezintă cu onor sub formă de tancuri, rachete, blindate, pe sus fac viraje în grup avioane NATO, cumpărate la second hand, dar plătite ca noi-nouțe, pe asfalt tropăie unison bocancul infenteristului diversificat în sereist cu cască la urechi, plutonieri majori ai miliției populare, vânători de șpăgari, uniforme IT, unele neînțelese fără traducător. Toți, urmași presupuri ai eroilor pentru reîntregirea neamului, dau onorul și salută cu pas bărbătesc și sincron, eroii de azi ai națiunii.
Da, Ziua Națională e mai mult ca oricând dedicată Marii Uniri din 1918, intrării României în război alături de Antanta, când un rege neamț, Ferdinand, dădea ordin de luptă împotriva țării în care se născuse și își avea părinții. Că eram prost pregătiți militar, că numai după trei luni, Bucureștii erau ocupați de inamic, iar crema se refugiase la Iași, e altă socoteală. E bine că s-a terminat cu bine. Ce ne facem azi? De ce să nu primească onorul oștirii niște bravi patrioți ca Dragnea, Ponta și Tăriceanu, și primesc onorul alți bravi patrioți ca Gorghiu, ministrul Căcărează (îmi scapă numele și utilizez un substitut onomastic), de ce…Rușine, Iohannis! Dragnea, votat de tot poporul român, că așa ne spune Pieleanu, iar ce votează românul e sfânt, să stea în față, să conducă defilarea, să-i fie cioplită efigia pe Arc!
Păi la atâta revoltă încep să mă revolt și eu. Or fi fost invitate, pentru o bucățică vizionabilă de Arc, elitele intelectuale ale țării? Mai avem, refugiați prin mansarde, scriitori care au dedicate tomuri Unirii, academicieni care stau uitați între cărți și caloriferele reci, luminând pagini ale acelui război, mai sunt urmași ai luptătorilor din tranșee. Or fi fost, simbolic, chemați să primească onorul pentru defuncții lor tați și bunici? Președintele țării e la Arcul de Triumf, dar președintele Academiei o fi? Președintele Academiei Medicilor, că medicii au tot cusut piepturi și țurloaie fărâmate în spitalele de campanie, o fi fost invitat? De ce să fie atâta revoltă (aud că un partid mare are de gând să iasă în stradă pentru că un poltician e invitat în rândul doi) și să nu se supere că marii cărturari ai țăriii sunt uitati? Sunt uitați nu doar la parade, ci și la pensii, la salarii, la… De ce, la o adică, nu m-aș simți îndreptățit să primesc și eu o invitație, scriitor român în viață, cu multe cărți, cu pagini multe dedicate istoriei naționale, cu un ziar, primul făcut în decembrie 89, când mulți din cei care conduc azi erau pitiți sub pat, iar un ofițer acoperit al securității, pe care-l știam doar ca ziarist și coleg de redacție, îmi plângea pe coridorul Casei Scânteii în genunchi că el n-a făcut rău nimănui și să-l salvez? Eu, cum și de ce? După câteva luni avea să fie – acum e mort – redactor șef al acelui ziar, eu refuzând să fiu, așa cum am refuzat să fiu erou al Revoluției, demnitar, politician. De ce să stea foști și actuali securiști în primele rânduri la Arcul de Triumf și de ce atâta tragedie că unii, suspecți de jefuirea țării, trebuie să stea nițel mai în spate? E suspect și Iohannis? Să stea și el mai în spate. De ce să stea Băsescu în primul rând, când sunt dovezi că nu merită onorul, ci opusul onorului?
Marile momente de la Mărăști, Mărășești și Oituz, adunarea românilor pe Câmpia Libertății, au pălit toate în fața bătăliei jenante, dacă nu cumva jegoase, de mârlănii politice, în legătură cu cine trebuie să stea în față și să primească onorul la Arcul de Triumf. Nu vă e rușine, mă? Să nu stea în față niciun politician de vârf și niciun popă cu fireturi de aur. Să stea în față doar poporul român, să stea patrioții, dacă mai sunt, iar dacă nu mai sunt, armata să dea onorul Arcului de Trumf, cu steagul tricolor deasupra. Atât. Arcul e un simbol, iar noi dăm onorul unor simboluri istorice pentru a nu muri de tot. Cu Dragnea sau fără Dragnea în prezidiul defilării, e tot una. Amenințarea cu ieșitul în stradă – mă mir că nu-s chemați minerii –, rostită direct sau voalat de marii nostri patrioți politici e cea mai sinistră insultă adusă Zilei Naționale, actului, plătit cu sânge, al Războiului de Reîntregire. Ți-ai dracului toți, era să zic, dar nu mai zic, fiindcă aș copia strada!