Daniel Marian: Când ești miliardar în cuvinte poți crede în valoarea de schimb a iluziilor. Lucian Avramescu: Bună seara, iubito

Daniel Marian: Când ești miliardar în cuvinte poți crede în valoarea de schimb a iluziilor. Lucian Avramescu: Bună seara, iubito

Cu un ochi aruncat în spațiul personal și cu celălalt șmecherește trimis să aștearnă așternutul iubitei, Lucian Avramescu își haiducește cuvintele scânteind magnetic ca între doi poli subversivi. În vreme ce incantația iubirii se face firesc, de la stânga la dreapta, răzmerița sinelui pătruns de îndoială are direcții necunoscute și chiar nebănuite: „c-est la vie” – spui/ «pe dracu» – spun/ «crede și nu cerceta» – spui/ «pe dracu» – spun/ «cu puțin noroc ajungeai departe» – spui/ «pe dracu» – spun” (Dialog).

Cu poetul nu e chip de a scoate la capăt iubirea, decât pe un teren neutru unde nimeni nu e stăpân, granițele sunt bine trasate și au însemne mari cât Statuia Libertății: „Ia seama, femeie, te iubesc infernal/ te doresc cum călugărul ivirile sfinte/ dar atenție, principesă de stal,/ ia aminte// nu-mi cere supunere oarbă și nici/ nu-și fă giuvaier la dești înainte / niciun ham n-a-ncăput pe creștetul meu/ ia aminte// tu, care gemi în fierbinți zvârcoliri/ și-apoi blândă rămâi, nefiresc de cuminte/ îți aparțin că vreau eu,/ ia aminte// un miliard de cuvinte am în inima mea/ „la început a fost cuvântul” –/ eu sunt miliardar de cuvinte/ pot să-ți dăruiesc cea mai înaltă statuie de aur/ dar niciun gram din metalul libertății mele/ ia aminte!” (Ia aminte).

Categoric, nu s-a inventat un alt mod de a fi pentru poetul făcut dintr-o bucată, chiar trecut prin toate caznele remodelării îl avem iar și iar cum a fost, de la capăt de timp: „du-mă la remaiat; du-mă la-ntors, țes-mă din nou,/ zugrăvește-mă, pune-mi alt guler,/ altă manșetă, alt zbenghi,/ dă-mi alt număr la pantofi,/ toacă-mă mărunt/ și umple-mă cu condimentele moralei tale,/ împunge-mă cu o mie de sfaturi,/ împrăștie-mă în patru vânturi/ și vei observa că acolo unde cad/ se umple locul de mine” (Despre ambiția cuiva de a face alt om din mine).

Extrem de serios atunci când e vorba despre cutezanța de a cere, după ce primit a fost darul de a fi pe lume, Lucian Avramescu conștientizează fatalitatea fără însă a face nicidecum caz de ea: „respirăm până când ne ia dracu/ și atunci se cheamă că am murit/ primul lucru care-ți sare în ochi este într-adevăr/ greva plămânilor/ ei stau de parcă ar pândi ceva, de parcă ar ciuli urechea,/ nu mai forțează găicile vestei/ apoi inima și celelalte încetează lucrul/ ca la o carieră de piatră/ niciun ciocan, nicio bubuitură,/ nici un ecou;// ce se petrece în acest timp cu sufletul?/ greu de spus/ dar zău, dacă n-aș da oricât să aflu” (Intrarea în grevă a plămânilor).

De altfel, se pare că doamna fatalitate ar avea și ea bunul ei simț, nu vine chiar așa, brambura la oricine și când are chef, de parcă nici n-ar fi vorba de fatalitate: „mi-e rușine să mor,/ mi-e rușine de prietenii care m-au împrumutat cu o droaie de bani/ – spuse chefliul veșnic dator –/ iată de ce/ presupun că voi trăi/ o lungă și zbuciumată bătrânețe” (O lungă bătrânețe).

Dacă există o putință de evaluare și chiar o tehnologie a iluziilor, atunci cred că poetul se apropie de o formulă demnă de băgat în seamă: „cred în valoare de schimb a iluziilor/ ele se scarpină în ureche cu piciorul/ ele funcționează mereu pe dos,/ iluziile sunt arma cu care împușcăm râsul/ iluziile sunt foarte amuzante/ la orele de audiență/ îndrugă verzi și uscate/ și nici nu-ți vine să crezi ochilor/ câtă credință pun ele în ele însele” (Iluziile).

Eram obișnuiți la Lucian Avramescu, cu poemele de iubire declarative, însă iată că printre ele se strecoară ca un fel de grăunte radioactiv și poeme care tocmai că amână iubirea, ce-i drept cu părere de rău o pun în ceață ca pe o conjunctură prea imperfectă pentru a merita trăită: „drace, am zis,/ pe tine te doare măseaua minții/ pe mine mă doare măseaua iubirii/ drace, am zis,/ pe tine te doare oja de pe unghii/ pe mine mă doare măseaua iubirii/ drace, am zis,/ pe tine te doare frumusețea alteia/ pe mine mă doare măseaua iubirii/ drace, am zis,/ pe tine te doare dracu mai știe ce / pe mine mă dor plopii fără soț/ drace, am zis/ și ce înger de femeie era” (Un înger de femeie).

Ei bine, până la urmă, perla coroanei, aceea pe care o știm, „Bună seara, iubito”, departe de a pune capăt incertitudinilor, le amplifică printr-o îndelungă așteptare, timp în care negreșit se întâmplă poezia în forma ei împlinită.

Daniel MARIAN

Articole asemănătoare