Crucește-te, române!

Maidanul nostru politic fabrică, de aproape trei decenii, printr-un efort supranatural de inteligență, reformarea țării. Politica se opintește zilnic, prin declarații transpirate, să arate că nu are somn până nu dă gata reformarea legilor, a rânduielilor, toate dovedite cu mucegai și, ca atare, vetuste. România a fost preluată defectă și vrednicii patroți de azi, ca niște doctori de fracturi și plastică, îi pun oasele la loc, îi îndreaptă nasul și cartilagiile. Așa a îndreptat școala care producea, vorba unui fost președinte, specialist în negustoria cu vapoare, doar ”tâmpiți”, așa a îndreptat spitalul și sănătatea pe drumul scurt al cimitirului. Acum îndreaptă justiția care prea băga la pușcărie politicieni nevinovați. Politica nu a emis încă un program de reformare mimică a românului, obligându-l să semene cu o capră, dar în secret se lucrează la el și așteptăm apariția unui surâs șmecher pe micile ecrane, care să anunțe ordonanța de urgență cuvenită.
Azi, amicul meu, dascălul pensionar de țară, a venit la mine să bem o cafea, aducând cu el, ca de obicei, și o revoltă: trăim în țara în care paznicul unei primării primește de trei ori leafa unui muncitor de fabrică. Păi, îngaim eu, muncitori nu mai avem fiindcă nu mai avem fabrici! Acolo unde mai sunt niște făbricuțe, insistă el. Apoi mai vine cu una, mai dodoloață. Aveam 500 000 de funcționari publici când populația țării era de aproape 23 de milioane. Acum avem un milion și două sute de mii de funcționari publici la o populație din care o treime a dispărut, dacă nu chiar mai mult. A dispărut afară sau în cimitir. Să te crucești! – mai zice el, pândindu-mi reacția. Bunică-mea, când se mira tare de ceva, când era ceva de necrezut, spunea vorbele astea –”Să te crucești, maică!”
Discutăm despre una securitate, odioasă și rea, în vremea lui Ceaușescu și de cele șase securități oficiale, bune și patriotice, bașca cele private, din zilele noastre, care ne apără de imperialiștii ruși și de comuniștii americani.
De pe prispă se vede dealul spre Tătaru și Podgoria, luat în stăpânire de mărăcini. Erau vii și livezi înainte de comunismul colhoznic. Apariția ceapeului a pus la pământ agricultura de pe pante. Acolo unde pământul a revenit unor urmași, fie l-au uitat, iar dacă nu l-au uitat, sunt prea bătrâni pentru a mai replanta. Azi fărâmarea a fost desăvârșită, iar dezastrul este total. Pe ici pe colo au apărut, e drept, niște viticultori francezi sau olandezi – de unde or fi învățat olandezii să cultive viță de vie și să facă vin? – și au cumpărat pământul pe nimic. Eu am vrut să-l dau gratis spre a fi muncit unor moldoveni, dar n-au vrut. În sat nu mai am cui să-l dau.
Divaghezi, zice dascălul de țară. Cum de plătim noi cu de trei ori mai mulți functionari decât în perioada odioasă și cum de are un măturător al primăriei leafă mai mare ca un strungar de înaltă calificare? Eu repet că nu mai avem strungari. Avem politicieni, avem funcționari, avem …
E o zi înnorată după trei săptămâni în care a fiert pământul. Dascălul îmi deschide televizorul, fiindcă eu nu-i dau drumul. Pe ecran apare mimica statică, traversată de un surâs oblic, a ministrului dreptății, Tudorel Toader. Politicianul indică o șmecheră mulțumire de sine. Privește umed, ca de după o perdea, savurându-și izbânzile. Care or fi? Modificarea, la pachet, a legilor prin care erau judecați mai marii zilei. Ei nu pot fi judecați. Îi spun dascălului că acel portret emblematic ar putea fi cusut pe drapel. El îmi spune că reformarea școlii a juns în faza în care copilul nu mai are abecedar sau manual de limba română, ci manual de ”comunicare”. Mă sună scriitorul Dumitru Velea. Îmi spune că mi-a trimis revista ”Tribuna” de la Cluj, unde a comentat romanul meu ”Despre singurătate”. El crede – i-am spus despre discuția mea cu dascălul despre ”reformarea” învățământului și a tot ce mișcă, – el crede că ștergerea numelui manualului de limba română și preschimbarea lui în manual de ”Comunicare” face pate dintr-o politică parșivă de ștergere a oricărui simțământ de apartenență națională încă de când românul e în faza școlară. Păcat! Păcat, ce? Nimic. Vorbesc și eu ca și când aș vorbi singur. Am rămas cu imaginea șmecheră și mulțumită, ușor lăcrimoasă, ca a unei pisici care a înghițit șoricei, a ministrului de la Iași care surâde oblic.
De ce să mă mai crucesc? De nimic. Comunicăm comunicare, fugind din patria limbii române, reformată și ea de patrioții politicii. Dealurile mai comunică, prin salcâmii înfloriți, în limba română, iar salcâmii n-au intrat încă în viziunea reformatorilor politici. Le va veni rândul.
Lucian Avramescu

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.