Cum arată fericirea

Cum arată fericirea

 

Ultima zi de septembrie. În zori, iarba curții e albă la Sângeru, sub un cer sticlos. Brumă, am zis, și brumă era, în asociere cu o gheață consistentă în găleata rămasă în grădină. Gheața, prima din acest an, comunică un fior plăcut palmelor, de parcă o rudă dragă m-ar suna de la Polul Nord. Mângâi geamul ei de câțiva milimetri care se subțiază iute în palmă, redevenind apă.
Constat decesul câtorva flori. Ghivecele sunt la adăpost. An de an, cele câteva flori din spatele unei statui de piatră, sucombă la primul ger, dar din colet, acolo unde tulpina sărută de îngropăciune rădăcina, la primăvară vor porni alți muguri și viața o ia de la cap.
Soarele s-a suit pe Bobaru de un lung de prăjină și deodată cu el cei trei muncitori care trebăluiesc peste drum, la etajul lipit de Muzeul Sătesc, ars într-un incendiu definit/nedefinit, acum câteva luni. Îi privesc din balconul casei bătrânești, pe care o tot refac de 15 ani, iar acum stagnez din lipsă de muncitori. Sunt zgribuliți , dar râd, cum se râde mereu pe schele. Leagă, pe buza de la etaj a zidului, niște etriere care vor fi înghițite de cofraje și apoi de beton. N-ați mai terminat, mă, strigă unul din șosea, în loc de salut? Ce, mă, suntem locomotive? – răspunde unul subțire ca o coajă de nucă, de pe acoperiș, de parcă locomotivele ar mai fi ce-au fost. Hai, bagă pași! Ăsta din drum bagă pași spre crâșma lui Birbirel, unde țuica e ieftină și se dă de cu zori. Cei trei zoresc și ei, într-un ritm lejer. Cel slab tușește din când în când, acompaniament la fumul de țigară de care nu se desprinde, între două cascade de râs, tot povestind ceva ce nu deslușesc. Mișcarea lor pe buza zidului închipuie o coregrafie spontană, cu reluări calculate. Unul se întoarce ciclic la un aparat de radio minuscul, care gâjâie un fel de muzică și se oprește. Omul pune alături cleștele cu care leagă sârmele, vâră un ochi sub cutia muzicală, caută ceva, dă un bobârnac și aparatul își dă drumul tare. L-ai atins unde trebuie, remarcă răzând, cocoșatul. Apoi zice o glumă pe care o aud integral, dar e greu de reprodus în hârtia sensibilă a Facebookului, rușinoasă ca Joițica din piesa lui Caragiale – Coana Joițica? Rușinoasă, mie-mi spui! Păstrez amuzamentul pentru mine. Dar nu pot să nu comunic constatarea că, pe zgribuleala asta matinală, în prima zi care pare jumătate toamnă, jumătate iarnă, niște muncitori, pe schele, râd de se cutremură glia. Privindu-i, chiar dacă unul e sfrijit rău, iar ceilalți doi nu par nici ei cine știe ce întremare de ființe, constați cum arată împlinirea. Zău că oamenii ăștia, care au ”servici”, par luminoși în salopetele lor cenușii și nu se arată munciți de îngrijorări. Și-au lăsat muierile la domiciliu, și-au aprins primele ”cuie de sicriu” și râd, învârtind fără grabă niște sârme și scule. Povestesc întâmplări amuzante despre cunoștințe comune, fac bășcălie unul de altul, strigă relaxați măscări. Au tăcut toți când în față a oprit o mașină. Pare că a venit un șef. I-a controlat cu privirea, de jos, apoi a dispărut repede. Buna dispoziție a revenit, ca un val de mare care s-a retras nițel, cât să-și tragă sufletul lui de val și să inunde iar universul.

Abonează-te la noutăți

Articole asemănătoare