Vântul mătură frunzele împreună cu tine, unul altuia de ajutor,
Ca pe reziduurile unei iubiri care a trecut deodată cu vara.
Tu mături frunzele ca pe niște amintiri viitoare
În timp ce sânii tăi, reflux al plajelor,
Salută îmbietor trecătorii.
Așa vorbeau, prin oglinda tuch a telefonului,
El și Ea, două iluzii,
Fiindcă vara unuia e mai lungă decât vara celuilalt,
Iluziile unuia mai complicate decât ale celuilalt.
Cum aș vorbi eu, dacă aș avea tuchphone?
Dacă tehnologia nu m-ar ține la distanță,
Speriat de
Mersul prea grăbit al penumbrelor?
Ce ți-aș spune eu
Cu butucănoasele mele degete care apasă mereu aiurea?
Nimic! Ți-aș desena, dând cu degetul cel arătător
Pe tuch-ul spatelui tău, în bucla delicată a cefei,
Chemându-te să ghicești
Ce-mi spune mie toamna
Iar eu încercând să aflu
În ce parte a telefonului îți ții tu inima,
Ce-ți spune toamna pe care atât de meticulos o mături,
Actriță pe o scenă cu atât de puțini spectatori?
Lucian Avramescu, 19 octombrie 2017, Sângeru