Dă-mi, Doamne, gândul cel bun!

Dă-mi, Doamne, gândul cel bun!

De ce spunea așa, uneori, bunicul meu de mamă, tata Mihai, cel alături de care am crescut de la respectabila vârstă de opt luni, până am plecat, la 13 ani, pe la alte școli decât cele din sat, îndesat în singurătatea mulțimilor ? De ce spunea el, uneori, ”Dă-mi, Doamne, gândul cel bun!”, de parcă nu-și putea da singur gândul cel aducător de bucurie, pace cu vecinii, omenie, fiindcă nu l-am aflat certându-se vreodată cu cineva? Tata Mihai făcuse nouă ani de armată, o bună parte din ea în războiul al doilea, spre deosebire de bunicul Victor, de tată, care a fost la Mărășeștii primului război și s-a întors de acolo teafăr. Îl tot concentrau pe tata Mihai pentru că era de meserie croitor, iar armata avea nevoie de uniforme în care să moară pe câmpurile de la Odesa sau în munții Tatra. Un general, nu-i mai țin minte numele, bunicul îl tot pomenea, l-a întâlnit pe linia frontului, undeva, sus, în Moldova și l-a recunoscut fiindcă îi făcuse la Buzău o manta. Ce faci măi Brăslaș, tot la oaste, nu te mai trimit ăștia acasă? Mă mai ții tu minte?- a zis generalul, de parcă putea fi el uitat și nu soldatul din puzderia de carne de tun. Cum, nu, a zis bunicul, soldat uitat în armată, v-am făcut o măntăluță fiindcă erați subțirel ca trestia, vă lipsea partea care acum m-ar obliga să vă croiesc o manta dublă și mai știu că erați doar maior! A râs generalul, care devenise burtos, la o amintire care-l bucura și a ordonat suitei de lângă el să-l verifice medical pe soldatul Brăslașu Mihai, uitat în armată, care avea și degetele de la o mână rămase înțepenite de la gerul din tranșee. Armata, în clipa aia, îl scosese de la mașina de cusut și-l vârâse la mitralieră, unde se dovedise apt combatant. L-au căutat doctorii, aliniind vreo șapte schelete în pielea goală lângă un perete de odaie deghizat în cabinet medical. Ne-au pus și cu dosul în sus, se amuza bunicul, și ne-au băgat câte un deșt cu mănușă undeva să afle dacă mai suntem buni de armată. Un doctor le explica celorlalți, care erau numai ochi și urechi, ce a găsit, bun sau rău, în acele rămășițe de luptători. Eu am avut noroc să mă găsească defect, o aveam pe maică-ta mică acasă, devenisem, slavă Domnului, inutil frontului, fiindcă degetele nu mai erau bune pentru croitorie, iar în tranșee puteam muri nu de glonț, ci de păduchi sau alte alea. Noaptea dinainte, îmi povestea bunicul, o visasem pe fiică-mea veselă și m-am gândit că o s-o văd. Am mai visat că Dumnezeu din cer îmi dă gânduri bune și-mi arată pe unde să mă întorc, și așa am ajuns viu acasă.
Bunicul povestea cu un har nemăsurat, greu să-l ating, dar vorba asta cu gândul cel bun n-o uit. Putem fi noi, fără ajutorul Celui de Sus, pradă gândului rău? Adică, dacă nu ni l-ar da Dumnezeu, identificat cu binele și iubirea, noi am luneca iute în grădina cu mărăcini a urii și dușmăniei, ne-am sălbătici unii față de alții? Nu-s un individ cu candela în mână, iar biserica o aflu în mine, când o aflu, ca simbol al unei reuniuni de suflete adunate întru iubire. De ce zicea bunicul, caruia-i albise complet frumosul păr ondulat, la 28 de ani, după niște lungi nopți și zile cu gloanțe și ger în tranșee, și așa a murit, frumos și alb la 82 de ani, ”Dă-mi, Doamne, gândul cel bun!”? De ce spunea asta ca pe o rugăciune a lui? El a fost bun mereu, nu doar cu mine, a iubit lumea toată, ca și tata, de altfel, care – mi-a amintit cineva zilele trecute – avea mereu bomboane în buzunar pentru copiii satului pe care-i întâlnea pe uliță. Știa bătrânul ceva ce mulți nu știm? Din pricina asta, poate, s-a stins senin și curat la suflet, ca o lumânare care a ars frumos până s-a isprăvit.

Abonează-te la noutăți

Articole asemănătoare