Dau televizor pentru nuc cu ciocănitoare

Dau televizor pentru nuc cu ciocănitoare

 

Mă plimb, lângă geam, pe o bandă fluidă, pe care o utilizez doar când afară vremea e câlțoasă, iar vântul îți scormonește sub cămașă, ca o coropișniță. Altfel umblu prin grădină sau mă sui pe dealuri. ”Cartea fără nume” a ieșit de sub tipar și-mi permit relaxări. Am amânat lansarea, programată pe 7 noiembrie în București, nu doar pentru că actrița Manuela Hărăbor m-a anunțat că pleacă în străinătate câteva zile și ar dori să amân până se întoarce, ci pentru că simt că lumea e băgată până peste cap în alte preocupări. Actrița îmi promisese interpretarea rolului miresei – la lansare – din prima mea piesă publicată și cu care deschid acest volum. Era așa, ca o momeală pentru iubitorii de teatru, avans sufletesc pentru o viitoare punere în scenă.
Mă plimb pe banda mea, iscodind viața nucului de lângă geam, infinit mai atractivă decât rularea știrilor la televizor, activitate pe care am declarat-o prohibită în coada săptămânii. Nu zic weekend, că nu-mi place. Ieri am asistat, de la Sângeru, la două evenimente lungi televizate. O slujbă oficiată de o oaste dublă de ierarhi, români și ruși, cu căpăteniile bisericești în mijloc, la care s-a adăugat armia preoțească a Albaniei. N-am văzut niciodată atâtea potcapuri și mantii aurite, atâtea fețe rumene peste bărbi albe, atâta închinare colectivă la un Dumnezeu găsit comun de ortodoxia toată înghesuită la București, în Dealul Mitropoliei. Ce n-a făcut diplomația, au făcut mai marii popilor, scoțând din cărți însuflețite rugăciuni comune care deschid pârtii spre același Dumnezeu și la București și la Moscova. Un NATO al ortodoxiei părea să încerce concurența cu cel războinic, rugăciunile lustruind vârfurile rachetelor din Transnistria și scutul de la Deveselu, pe care mi-l imaginez din duh și nu din beton sau oțel. Apoi am ascultat un lung dialog ironic al mai marelui peste politica dâmbovițeană, domnul Dragnea, dispus – după ronțăirea unui șorici la Indagra – confesiunilor lămuritoare. Până la urmă n-am priceput nimic. Politicianul, pictat pe dinți de țigara lui, că altfel nu-mi explic stăruința culorii nicotinei în zâmbetul nelipsit de sub mustață, a stat în tirul tuturor întrebărilor, ca o țintă de carton în poligon, neatins și neperforat de vreun glonț, sigur și nemuritor ca un monument. Unii ziariști s-au făcut că pun întrebări, politicianul s-a făcut că răspunde, ambele părți încheind o pace convențională care ține și va ține la infinit.
Rulez, carevasăzică pe bandă, cu o viteză de cinci kilometri pe oră, cât să nu adorm, dar nici să nu-mi dau sufletul. În nucul de lângă geam e o pereche de ciocănitori de grădină, din cele pestrițe. Una a reușit să captureze, dintre frunzele căzute la sol, o nucă. Nucile, anul ăsta, au fost puține, recoltate de ger, în faza floare. Păsărea iscodește în dreapta și stânga, asigurându-se de absența unui inamic, proptește dibaci nuca în crăcana a două ramuri și operează cu ciocul ei ca o daltă de sculptor. Extrage bucăți de miez cu știința unui chirurg estet. Vântul îi flutură penajul cozii, sub care se află o culoare maroniu roșcată, de parcă ciocănitoarea s-a târât prin cerneală. Cealaltă a dispărut, deodată cu un pițigoi care își mișca prin preajmă o zgribuleală fără ideal. Pasărea e foarte aproape de mine, dar geamul, prevăzut cu paravanul unei perdele subțiri, o împiedică să mă vadă. Pe cap poartă o pălărie roșie de vicar papal. Cine și de ce i-a așezat peste costumația pestriță, cu alb și gri, acest accesoriu? O jumătate de oră a muncit chirurgul cu bască roșie la trupul de lemn al nucii , în care a scobit căutând și găsind cozonacul miezului, până la ultima firimitură. Apoi, dedesubt, înființându-se hârjoana dintre poneița Peticica și cășelușa Ursa, mereu în antipatii trucate, păsărea – la final de masă și incomodată în siestă – și-a luat zborul, nălucă de argint în aerul toamnei. Nu regret muțenia oarbă a televizorului, la schimb avantajos cu spectacolul de afară.

Articole asemănătoare