Despre judecători, demonstrații stradale și mama

Despre judecători, demonstrații stradale și mama

Un cititor, care pretinde că-mi dorește binele, mă avertizează că știrea data de AMPress în legătură cu cei circa 12 000 de participanți la un marș anti-Dragnea, mă poate duce la pușcărie. Am citit știrea și nu mi se pare un motiv de dus la spânzurătoare ziaristul care a scris-o și nici eu nu mă fac vrednic de o corecție atât de nemiloasă. Or fi fost mai puțini? Se poate. Or fi fost mai mulți, cum scriu alți jurnaliști, iarăși se poate. Ce zic eu, concluziv, e să ne uităm cu mai concentrată atenție nu doar spre procurori – că PSD văd că a făcut o obsesie din darea afară a madamei Kovesi – ci spre judecători. Nu știu cum dracu se face că mai toți bandiții știuți scapă la dreapta judecată. Dacă procurorii cer o pedeapsă de șase ani pârnaie pentru un politician putred de corupt și de bogat, judecătorii îi dau trei din care au fost extrași doi, pușcărie executată la domiciliu, cu nevasta sau amantele, după caz. Apoi se scad vârsta, maculatura literară, indemnizația de milă. Condamnatul, plimbat de procurori cu inele metalice la încheieturi, iese după o lună și jumătate de stat în celula de lux, unde gardienii îi servesc icre negre aduse cu avionul de dimineață, de la sursă. Revenit la averea lui intactă, o ia de la cap, cu mânăriile, cu lecțiile date la televizor, cu preoția și călugăria televizată. Chiar și putred de bogata madam Udrea, care a știut să-și întrebuințeze cu folos talentele intelectuale înnăscute – fiindcă firme cu muncitori n-a avut – e pe cale să fie, recalificându-se studentă la teologie, pusă în deplină libertate, cu averea intactă. Eu cred că transpirația muncitorilor procurori din subordinea madamei Kovesi e inutilă, dacă o fi chiar muncă și nu or fi și ăia corupți, fiindcă judecătorii îi scapă pe toți, iar Dragnea n-a cerut încă detronarea celor care dau cu ciocanul sentinței. Îi sunt simpatici. Cred că madama asta cu breton poate fi dată afară, indiferent de demonstrații, fiindcă muncește – dacă muncește corect, cum zic unii – degeaba. Fratele lui Băsescu, fratele lui Pulescu, nepotul lui Argăsescu, amanta lui Ceaușescu (nu ăla împușcat), toți sunt liberi din clipa încarcerării, dacă au apucat-o. În general ne revedem pe stradă, în secunda îngăduită de fuga limuzilei lor fumurii. Pușcăria e un spectacol rezumat, corectat de judecătorii dreptei noastre justiții, judecători despre care nimeni nu zice nimic.
Mă pregăteam să scriu despre mama, personaj important al vieții mele, chiar decisiv, împreună cu tata, firește. Întrerupt brutal de o amenințare, am purces la acolada de mai sus. Voi scrie mai încolo în detaliu despre viața alambicată a bunei mele mame. Mulțumesc doar profesorului din Ploiești, Nicu Pieptănaru, prieten din tinerețe, care mi-a dăruit o plachetă de versuri a mamei, intitulată ”Porți de înserare”, Editura Eminescu, 1982. N-o mai aveam. Mama a publicat, sub numele Virginia Breslașu, trei cărți de poezie. La Sângeru sunt mai multe familii Brăslașu. Mai toți sunt profesori, învățători, niște nepoate sunt doctorițe pe la București. Mama, care în buletin era tot Brăslașu, a găsit de cuviință, știind că numele vine de la bresle, să corecteze onomastica sângereană abundentă, înlocuind vocala ă cu vocala e. Citesc o poezie, acolo unde se deschide cartea: ”Tata coboară de departe/ din munți/ și ne aduce senin/ puțin pe irisul lărgit/ de atâta privit al nevăzutelor toate,/ puțin pe părul albit de așteptare,/ puțin pe degetele/ subțiri ca niște mesteceni la porțile iernii/ cu care ne îmbrățișează/ iar restul/ în orbitor de albastra/ Pasăre a Melancoliei/ ascunsă în piept”. Tata Mihai, bunicul meu de mamă, avea o privire albastră, iar de pe front se întorsese alb la 29 de ani. Pe la coada războiului doi mondial, mama era elevă premiantă, Poeta, cum era alintată de colege, la Școala Normală din Ploiești, care a fost închisă. Bătrânul, țăran, cu un unic copil, bine dotat sub fruntea înaltă, gata să treacă pragul în altă clasă a pregătirii mintoase, a plecat la Buzău, unde funționa o altă școală la fel, cu rugămintea de a fi înscrisă acolo. Directoarea, oțărâtă, l-a dat afară, spunându-i că nu mai are locuri și să n-o mai zăpăcească la cap. Bunicul nu s-a dat bătut și a plecat la Minister, cerând audiență la ministru. A stat o săptămână pe treptele și la poarta Ministerului până când acel ministru, nu știu cum îl chema, s-a îndurat și a cerut să-i fie adus acel țăran pe care-l vede dimineață de dimineață. Bunicul Mihai i-a spus păsul, cu copilul lui care trebuie să-și urmeze școala. Dar, barem, a zis ăla din scaunul lui înalt, învață bine? Și bătrânul – asta mi-a povestit-o și mie – a scos din buzunarul de la piept fișa cu notele fiicei sale premiante: Zece, zece, zece și tot așa. ”L-am văzut, zice, scoțând un stilou și pe cererea mea a scris cu cerneală roșie, pentru directoarea din Băzău, ca eleva Brăslașu Virginia să fie înscrisă imediat la Școala Normală”. Când m-a văzut din nou, spunea el, directoarea, s-a făcut arc. Iar ai venit! Am scos din buzunar hârtia cu ordinul ministrului și s-a făcut albă la față. Mi-a primit copilul.
Voiam să povestesc mai multe, dar…

Articole asemănătoare