Despre singurătate (4)

Despre singurătate (4)

 

Aveam 18 ani și începusem să știu destule. Cezarina era studentă la Medicină și stătea în satul de dincolo de pădurea Călugăreasca. Era trei noaptea când ne-am despărțit, iar eu trebuia să iau la pas pădurea, pe bâjbâite. Singurătatea în pădure, pe întuneric, strânge din toate părțile. Dacă fluieri sau cânți, dându-ți curaj, e mai rău. Vocea ta cheamă nălucile nopții. Mirosea a reavăn și a frunze din alt an, iar eu respiram miresmele de ferigi. Aerul e singurul prieten fiindcă l-ai mai respirat. Miroseam și a fata de care mă despărțisem și care mă făcea să nu fiu singur cu totul. Poteca trecea pe lângă Valea Lupilor care șerpuia spre Tisa și urca apoi Nucetul. Bunicul îmi povestea cum a căzut un lăutar țigan în groapa săpată pentru lupi. Venea de la o nuntă unde se certase pe bani cu orchestra lui și el își luase vioara la subsuoară și înotase prin pădure, cam pe unde mergeam eu acum. Crengile puse deasupra de pădurari l-au păcălit și a picat în groapa unde căzuse înainte un lup. Țiganul și fiara împărțeau celula strâmtă de sub pământ, fiecare îngrozit de celălalt. Și atunci, omului i-a venit ideea să cânte, pentru a ține la distanță animalul care scheuna și el într-un colț. Dimineața pădurarii au găsit un om care cânta neîntrerupt la o vioară fără glas, fiindcă și arcușul și corzile se rupseseră. L-au strigat de sus, dar el continua să cânte mecanic, surd, inuman, la un pas de lupul înțepenit la rându-i de groază. De ce-mi aminteam acum, asta?
Luna lăsa rar prin fereastra mică a lăstărișului  o rază și eu știam bine poteca și mergeam atent să nu fac zgomotul care ar fi trezit nălucile care  nu erau. Mai făcusem drumul, colindam cu țața Manda după bureți gălbiori și lăptoși locurile, dar acum trăiam un frison de singurătate inexplicabil. Și atunci am încercat FRICA. În stânga potecii, mai multe perechi de ochi mă priveau de la mai puțin de o aruncătură de băț. Sunt lupii, am zis. Am numărat perechile. Erau opt. Dar lupii atacă rar, iarna când sunt înfometați, acum e vară. Am recapitulat în minte tot ce știam, rămânând în potecă, stană de piatră. Ochii aceia stăteau și ei neclintiți, privindu-mă din beznă. Nu se contura nici o siluetă care să-mi indice dimensiunea primejdiei, felul ei. Ar fi trebuit să merg mai departe, dar ideea că acei ochi rămân în spatele meu, mă paraliza. Și atunci am luat o decizie pe care mi-am explicat-o greu mai apoi, în mecanismul fricii. Am pornit direct în pădure, ieșind din potecă, spre acele vietăți care mă țintuiau cu ochii lor ca niște lanterne paralele magice și pralizante. Când pașii mei au atins covorul de frunze uscate de sub fagi și stejari, zgomotul s-a amplificat năucitor și am știut, după salturile fugii, că era un pâlc de căprioare. Doar astfel mi-am putut continua, brusc relaxat, râzând chiar de mine, drumul prin pădure spre casă. Atunci am aflat că frica în singurătate e mai mare când n-are nume și ea nu are alt leac decât s-o înfrunți. Dacă erau lupi? Ar fi fugit la fel, curajul omului de a veni spre ei, inexlicabil, i-ar fi derutat, stricând regulile de forță ale haitei. De atunci, de câte ori noaptea, fără lanternă, mi se pare că o siluetă are o formă ciudată, de om, de animal, de fantomă, merg s-o aflu și identific de aproape. Altfel, cu frica în cârcă, nu pot merge mai departe.
Dragostea, chiar și sezonieră, puternică și ratată alteori, te apără de frică. Personajul meu, pe care o să-l numesc Scriitorul, fiindcă de angoasele lui mă voi ocupa, așa cum n-o să neglijej lungile lui fericiri, abuzul de sentimente, nesăturarea lui de a iubi, vă va povesti în continuare ce-i cu el și, adesea, cu noi. Mă retrag cu discreție, cu toate că eu, spre deosebire de el, sunt un scriitor gălăgios.
30 decembrie 2017, Sângeru

Articole asemănătoare