Despre singurătate (5)

Despre singurătate (5)

Boala Alzheimer e a uitării. Tu n-ai cum să uiți. Doctorița stătea deasupra mea ca un coviltir cald, aproape implorându-mă. Ce-ți amintești? La ferestre bătea ceața primei vizite medicale. Mă urmărești? Ochii ei verzi-maronii, ca ai tigrilor siberieni, mă priveau de aproape. Ce-ți amintești? Era o insistență asimetrică, fără drept de recul, ca în cazarmă, când sunt scoși la înviorare recruții. Doctorița stătea aplecată peste mine de parcă ne pregăteam să facem dragoste. Atunci mi-am amintit hotelul în care ne-am iubit. Ea se desfăcuse ca o scoică pe țărm, eu o pătrundeam, iar nisipul ei gemea melodios. Îmi amintesc, am zis. Povestește asta, a zis ea. Poate fi incomod, am adăugat. Nu contează dacă vorbești despre noi și atunci am înțeles că sunt cu adevărat bolnav, iar ea își asumă orice risc, doar mă voi face bine, chiar și riscul de a se afla că ne-am iubit. Spune ceva! Deasupra mea țâțele ei care nu mai erau tinere, legănau clopotnița unei rugăminți. Tu aveai, am zis, o poftă neobosită de dragoste, țipai neîncetat, iar eu mă temeam de vecinii care se răsuceau în camera de alături. E greu să faci dragoste ca la concert. Asta am spus și tu te-ai bucurat de bolnavul care își aduce aminte. Asistenta care nota tot nu era acolo.
La prânz a venit o asistentă grasă, care m-a întrebat dacă mă cheamă cum mă cheamă. Am confirmat din ochi, cu toate că nu eram sigur și am uitat imediat numele rostit. Apoi a sosit femeia cu orezul și ceașca cu ceai. Fiecare se simțea datoare să-mi zâmbească. Spitalele sunt pline de femei care sunt obligate să scoată de la tine reacția unei încuviințări că știi cine ești. Spune-mi, ai zis, la vizita de seară, tot ce ții minte. Țin minte, am zis, că erai ca un nufăr argintiu. Nu-i destul! Îmi aminteam că m-am iubit cu doctorița care mă caută de memorie, iar chiloții ei erau ca o eșarfă mică. Dar cum să-i spun asta? Adu, ai zis, netemătoare, alte detalii. Sexul ei era, am zis, prospăt bărbierit, cu moțul unui curcan deasupra și am râs că și tu ai o puță. Și? Și am făcut dragoste. Poate, ai zis, îți amintești altceva, pe altcineva, altă iubire. Doctorița s-a arătat îngrijorată să n-o confund. Mi-a pus mâna pe frunte și sigur am adormit, fiindcă nu mai era trei noaptea, când mă trezesc, iar greierii nu mai cântau pe coridorul pustiu al spitalului.
Cum am ajuns din atelier aici, de ce mă îngrijește ea, de ce mă iscodește apăsat? Cum am ajuns aici? – o întreb și mă străduiesc s-o privesc în ochi. Simplu, a răspuns. Te-a adus salvarea. De ce la tine? Fiindcă eram de gardă. Nu mă doare nimic, am spus, pipăindu-mă. Ești de o lună în spital. Multă vreme nu ai știut cine ești. Apoi ai constatat că mă știi. Unii pacienți cu boala ta au norocul unei întâlniri care le aduce aminte cine sunt. Trecutul devine un întuneric total. Eu am luminat. Sunt felinarul tău.
Doctorița stătea pe marginea patului, ținându-mi mâna în mâna ei. Era, evident, mulțumită. Am mers să-ți încui atelierul. M-am comportat ca o rudă apropiată. Tu nu mai ai rude. Am găsit tabloul la care lucrai. E nedefinit. Sunt doar culori aruncate alandala. Undeva, într-un șir de lucrări înrămate am găsit și un portret care mă reprezintă. E, cum să-ți spun, un portret de care tu fugi. Parcă mă pictai de la distanță, temător.  Te depărtai prin  pensulă. Poate de mine.
Nu-mi aminteam. Ciudat, aveam în minte detalii sexuale. De ce? – am întrebat. Prea multe detalii de acest fel, iar eu vreau să-mi amintesc și altceva. Boala ta are o portiță prin care ai putea reintra în lume. E un noroc, așa cum noroc e că ai întâlnit aici pe cineva din viața ta.
Doctorița e o femeie cu o vârstă incertă. Și eu am o vârstă incertă. Nu mai știu cum o cheamă, iar ea nu poartă ecuson, poate tocmai pentru a mă obliga la un efort de memorare. Știu că ne-am iubit, dar am uitat cum o cheamă și am uitat cum mă cheamă pe mine. Ești un om singur, spune mângâindu-mi mâna. Singurătatea a ucis ceva din tine. Din fericire nu tot. Tablourile n-au înlocuit oamenii.
Pleacă. E seară. Pe lângă perdeaua din geam se vede înserarea coborând. Frunzele unui castan îmi spun că ar putea fi vară. Sau toamnă? Frunzele intră în întuneric, de parcă s-ar scufunda într-o apă neagră. Mintea mea intră și ea în întuneric, întunericul din care ieșisem puțin și care mă recupera brutal.
31 decembrie 2017, Sângeru (Roman foileton. Va urma!)

Articole asemănătoare