Despre singurătate (roman foileton) (10)

0 90

Câteva zile în șir am fost dus la diverse analize. Doctorița mea a dispărut. A dispărut și cea cu fusta crăpată, înlocuită de rezidenți și rezidente care mă priveau ca pe un exponat rar. Toate analizele lungeau o fișă de observații și îngroșau un dosar cu numele meu care apăruse brusc. Nu eram sigur că mă cheamă așa, dar toate se înghesuiau sub acest nume. Analizele ieșeau fără cusur și atunci a reapărut doctorița mea. Părea un pic obosită, ochii culegeau din aerul camerei nuanțe pe care nu i le cunoșteam, iar părul cobora pe ochi fără a mai fi însoțit de acea mișcare a capului care-l ducea la loc cu o grație studiată. A oftat și m-a rugat să povestesc. Ce? – am întrebat. Ce vrei, ce-ți amintești. Mi-a venit brusc în minte chipul mamei. Când eram adolescent mama m-a predat, în vacanță, prietenei ei bune Mimi, profesoară de franceză în București. Împărțiseră studenția. Mimi locuia singură într-o clădire cu patina Bucureștilor interbelici, la etajul doi, de la geamul căreia vedeam stutuia lui Duca, din micul scuar de lângă Gara de Nord. Mi-a spus regulile pe care ea le credea utile puștiului care intra în Bucureștii pierzaniei. Să nu-ți faci prieteni din mucoșii de vârsta ta, ci doar din oameni de la care ai ce învăța. Și, în baza acestui principiu, m-a dus chiar a doua zi în atelierul lui Șerfi. Pictorul stătea aproape, pe aceeași stradă, câteva case mai spre Piața Victoriei, dar atelierul îi era pe Nicolae Iorga, într-o clădire veche. Atelierul, mare, un salon cu un pat mic și două scaune desperecheate, o chiuvetă într-un colț și puzderie de tablouri în neorânduială. Doar cel la care lucra stătea cuminte pe șevalet, uneori uitat zile în șir. I-a spus pictorului că scriu poezii și public în niște reviste literare. ”Niște reviste” erau doar două atunci, dar n-am contrazis-o, Mimi dorind să mă ridice nițel. Șerfi picta cu un ochi, celălalt fiind cu totul mort. Picta de foarte aproape, cu predilecție femei pe care le reprezenta gogonețe. Îmi plac, zicea el, femeile care au popou. Și Mimi avea un popou gogoneț și m-am gândit dacă prietenia lor nu pleca de aici. Dedesubt era cuptorul de ceramică al lui Ingo Glas. Sasul urca uneori și știam că mă vor trimite, pe Povernei, după vin, unde era o bodegă a pictorilor. Am învățat repede zona, așa cum am învățat că după a doua sticlă trebuie să beau cu ei, ceea ce nu insulta obișnuințele mele de podgorean. De curând am citit că Ingo a fost desemnat, în Germania, țara în care a plecat când Ceaușescu începuse să vândă pe bani buni evreii și sașii, cel mai bun artist plastic al anului. Discuțiile lor erau uluitoare. Trăiseră tot, citiseră tot, iubiseră tot. Un București cultural nebănuit mi se așternea la picioare, iar eu culegeam cu nesaț. Aici profesoara de franceză, prietena mamei, a realizat miracolul de a-mi deschide o poartă magică.
La Mimi am mers apoi cu o prietenă, Vali, pe care o cunoscusem la un bal. Mi-a ordonat, cu amenințarea că mă pârăște la părinți dacă nu știe tot, și mai ales anturajul în care mă mișc, să-i prezint și posibilele mele amice. Vali era liniștită și blondă. Ochii albaștri desenau un chip de păpușă pe care și-i cobora la vorbe care nu se lipeau pe stofa îmbujorată a unei pudori înnăscute. Prietena mamei a plăcut-o fără rezerve. Când te vei însura, mi-a spus, pe fata asta să o iei. Mimi nu se îndoia de nimic și nu i-am mai spus că, la trei săptămâni de absență din București, întorcându-mă de la țară la blonda mea angelică, m-a căptușit cu o blenoragie care mi-a dat destule necazuri, cel mai mare fiind acela de a divulga doctorului de la cine am luat-o. Ajungeam pe rând la același spital, unde o asistentă îmi înțepa câinește dosul, după ce singură îmi trăgea nădragii în vine. Ți-a plăcut? Suferă! Și-mi îndesa cu năbădăi un ac lung cât un plop în bucă. Vali stătea pitită după colț până se lămurea că am plecat. Cutiile noastre cu penicilină stăteau una peste alta, într-un dulap cu pereți de sticlă unde mai erau câteva zeci, indicând boala jenantă a unui București dus predilect spre astfel de suferințe.
Nu trebuia să te jenezi, mi-a zis doctorița. Marquez se laudă în ”A trăi pentru a-ți povesti viața” că era ”veteran” având două blenoragii la activ. Ce mare minune!? Te-a făcut bărbat. Am tăcut.
Povestești, mi-a zis, din ce în ce mai nuanțat. Nu cumva te prefaci că uiți, nu cumva boala ta, pe care unii s-au grăbit s-o numească Alzheimer, e închipuită?
Tu mi-ai spus că am stat aici o lună și nu am știut cine sunt și nu am știut că sunt, fiindcă acest timp e șters din mine. De ce m-aș preface?
Pentru a da de mine și a mă descoperi, fiindcă eu am fost toate femeile tale la un loc, a spus doctorița. Am privit-o lung și neîncrezător. Nici acum nu știam cum o cheamă. Îi știam doar genunchii, ochii cu acel verde auriu ca al tigrilor siberieni, valea în care a primit, ca între două dealuri luminoase, trupul meu. De ce îmi amintesc selectiv? De ce peste unele detalii coboară bezna, iar altele, ca pe o scenă, sunt brusc luminate la comanda unui regizor artist? Cine comandă pe scena captivă a vieții mele? – am întrebat, sincer nedumerit.
Tu, tu comanzi, a spus cu o voce tristă doctorița. Tu ești stăpânul scenei, iar eu mă tem că voi deveni adevărata bolnavă. Femeia de lângă mine, care nu-mi mai mângâie mâna, pare că suferă. Iartă-mă, am spus, dar tu mă îndemni să povestesc, tu sfredelești în mine de parcă ai umbla după un secret al tău pe care eu l-am pitit sau l-am pierdut ca pe o cheie. Poate că tot ce spun e o invenție. L-ai citat pe Marquez. Dă-mi voie să citez și eu, cu aproximație, din cartea lui care este o invenție autobiografică. El, ca scriitor, trăia din rodul îmbelșugat al imaginației. ”Viața nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ți-o amintești și cum ți-o amintești spre a o povesti!”, așa scria marele sudamerican.
Lucian Avramescu, 3 ianuarie 2018, Sângeru

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.