Despre singurătate (roman foileton) 11

0 28

Ai trecut printr-un infarct de miocard. Sunt mulți ani de atunci. De ce nu ai spus? Doctorița nu pare relaxată. Știu că ai uitat. Eu nu am uitat.
Încerc să cotrobăi prin memorie. Apoi totul se așază în ordine. Ai mei, pe linie paternă, au trăit toți așa ceva. Probabil l-am făcut și eu. Doctorița miroase altfel în această dimineață. Curiozitatea ei nu pare una strict profesională, fără atingere cu afecțiunea cu care m-a înconjurat. Vei merge la alt spital pentru o angiografie. Ai și un stent postat pe o arteră. Vom vedea ce-i cu el. Traversez cu o mașină a sălvării jumătate de oraș.Ieșim spre Fundeni, prin Colentina. Sunt însoțit de un brancardier și o asistentă care se uită pe geam, de parcă ar vedea prima oară Capitala. La coborâre mă suie într-un scaun cu rotile pe care el îl impinge din spate cu toate că aș putea merge singur. Îi spun. Nu e voie, mi-o retează el scurt. Trecem printr-un subsol cu coridorul de ciment. Sunt uși la care așteaptă pacienți care mă privesc chiorâș. Mă aștepta profesorul Apetrei. O asistentă se ocupă de dezechiparea mea. O altă femeie îmi practică un fel de frizerie inghinală. Nu pricep ce caută acolo, fiindcă inima e mai sus. Sunt așezat lung pe o masă. Peste piept îmi petrec un fel de mușama. Sunt aparate care nu-mi spun nimic, dar toate clipocesc. Asistenta îmi explică sumar în ce constă intervenția. Apoi trăiesc direct ceea ce trebuia împlinit. Un ac mare îmi perforează o arteră la încheietura piciorului, se cheamă femurală, și pe acolo suie în mine un fel de cablu care merge până în inimă. Tot ce vede el, arată pe un ecran. Profesorul vorbește cu doctorul care face intervenția, un mare specialist înțeleg. Spun cifre, procente. Apoi se petrece ceva care-i nedumerește. Eu sunt treaz. Pe un ecran de calculator văd câte ceva. Nimeni nu se ostenește să-mi explice. Ajung apoi, cu un bandaj strâns la încheietura piciorului drept pe un pat, într-o odaie alăturată. Sângele putea năvăli puternic pe acolo. Sunt atenționat să nu umblu la acel bandaj. Profesorul îmi spune zâmbitor că am avut noroc. Totul este în regulă. De ce am avut noroc? – întreb. Ai noroc cu carul. Vine de la Cel de Sus. Dumnezeu ți-a făcut un bypass fără cusur. Profesorul este chemat urgent la un pacient căruia i se petrece ceva. Inima când stă, poate sta definitiv. Rămân cu un rezident tânăr, scund și guraliv. Mă știe. Îmi știe pe de rost și o poezie. De ce a spus profesorul ce a spus în legătură cu norocul meu? Asistase la discuție. A luat un creion și mi-a făcut un desen pe o coală. Desenul arată o arteră a inimii unde fusese postat stentul meu. Ei bine, stentul a fost refuzat de organism, era unul din cele vechi, acum sunt altele, scumpe și performante. În niște ani el a fost izolat de celulele care au crescut peste el și l-au făcut nefuncțional. Adică stentul dumneavoastră este complet astupat. Și de ce n-am murit? – întreb. Ei, aici e minunea sau norocul. Imediat deasupra stentului, sunt două ramificații arteriale mici. Ele au preluat progresiv fluxul sangvin, s-au mărit, iar zona cordului care depindea de artera cu stentul care s-a astupat este acum perfect irigată, mai bine chiar decât înainte. De aceea a spus profesorul că v-a făcut bypass Dumnezeu. Nu am mai avut un asemenea caz. Eu, cel puțin, nu știu. Doctorul tânăr era mândru de spiritul său didactic. Am priceput. Mi-au pus, cândva, un fel de sârmă acolo unde artera se îngusta. Ruginită fiind, luată din depozitul de fier vechi al spitalului, a supărat celulele mele care au izolat-o, așa cum albinele izolează un șoarece mort în stup. Îl învelesc cu ceară. Dacă nu erau la un milimetru mai sus două firicele de ramificații, eram și eu acum învelit cu totul în țărână. Doctorul tânăr e fericit să dialogheze cu mine. Când s-a petrecut asta, doctore? Greu de spus. În timp. Inima funcționează fără cusur, nu vă faceți griji.
Am revenit a doua zi la spitalul meu. Doctorița știa tot. Bypass făcut de Dumnezeu? Râde și pare chiar fericită. Cum de te ai bine cu …? Arată în sus. Nu știu. Rugăciuni nu prea nimeresc. Poate că am făcut bine semenilor, atunci când am putut. Când n-am putut, m-am străduit și tot a ieșit ceva! Mă mângâie din nou pe mână. Pielea ei n-a îmbătrânit. Tu ai făcut vreodată un infarct? Întrebarea mea atârnă un timp în aer. Doctorița se întoarce brusc spre mine și mă sărută. Nu pe frunte. Era cât pe ce să-l fac acum! – zice, și-i cad lacrimi. O cuprind și eu cu brațele. Părea că nu ne-am despărțit niciodată, iar viața a curs prin noi fără să se despreuneze, cum fac râurile, când iau făgașe diferite și se adună târziu în același vad.
Lucian Avramescu, 4 ianuarie 2018, Sângeru

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata