Despre singurătate (roman foileton) (6)

Despre singurătate (roman foileton) (6)

De ce e gravă boala uitării, doctorițo? Amintirile nu-ți pot fi confiscate. Tu te poți dezbăra de ele. E dreptul tău să-ți faci ordine în memorie și să arunci ce e de aruncat. Poate că eu nu mai știu fiindcă așa am vrut. Nu, zice ea gravă, tu poți să te recapeți fiindcă ești pe cale să te pierzi. Povestește! Aproape că îmi ordonă. Povestesc, încurcând poate date și nume…
Sunt în vacanță. Vara prelungea durata zilei până la miezul nopții, când picam frânți. Vărul meu de la București, Adrian, mai mare cu nouă luni decât mine – detaliu important – și mătușa mea Nicoleta, mai jună cu doi ani, umpleau zilele cu o hârjoană neîntreruptă. De ce era mai mică Nicoleta, rămânându-ne mătușă? Unchiul Mișu, frate cu bunicul, o făcuse cu ultima din cele unsprezece neveste ale lui. Prima nevastă, mătușa Anica, l-a iubit mult și a rămas menajeră și administrator al repetatelor îndrăgostiri ale fostului soț care nu concepea o iubire fără cununie. Căsniciile lui durau astfel trei luni sau doi ani. Mătușa Anica, rămasă în casă, a crescut-o , după ce unchiul a găsit cu cale să se prăpădească, pe fiica unicului ei soț și a ultimei lui neveste care a dispărut în neant, găsind neprielnică meseria de a-și crește copilul. Îmi amintesc moartea unchiului Mișu, în vacanța pe care o împărțeam cu ”Mătușica” de la Predeal și vărul de la București. Sicriul era depus pe o masă de lemn în casa de Devale, compusă din două odăi și anexe mărunte. Devale era un nume propriu. Acolo ne-am născut câteva generații, inclusiv eu. Două babe ne atenționau să nu ne mai jucăm în jurul mortului. Unchiul Mișu fusese un om cumsecade. Ce rău ne putea face mort, dacă viu ne iubea? Apoi am încercat să urcăm pe o scară în pod, jucându-ne de-a v-ați ascunselea. Să nu faceți asta! – au strigat îngrozite cele două femei cernite, tocmite să stea de veghe. De ce n-am face-o!? E casa mea, am zis eu și mă pot juca unde vreau. Dacă vă suiți în pod veți trece peste mort, iar sufletul lui se urcă la cer. Ar putea să intre sufletul mortului în voi! A fost destul spre a ne trezi o uriașă curiozitate. Cum vom fi dacă sufletul unchiului Mișu își găsește adăpost în noi? Ne-am foit mult, pândind o clipă de neatenție a cerberilor mortuari. Eu, ca de-al casei, am urcat primul. Nicoleta, fiica mortului, a urcat ultima, temătoare puțin, dar nu destul încât să-i înfrâneze curiozitatea. În pod pătrundea, printr-o fantă în unghi a acoperișului, lumina de afară. În rest, grinzile și căpriorii casei vechi se decupau greu în întuneric.
Am măsurat cu pasul, încet, distanța de la gura podului până deasupra locului în care, dedesubt , ar fi trebuit să fie masa cu sicriul. Ne-am așezat în tăcere, în cerc, așteptând ca sufletul unchiului Mișu să își găsească sălaș în noi. Simți ceva? – m-a întrebat Adrian, în șoaptă. Am privit-o pe Nicoleta. Părea că se plictisește de un asemenea joc. Oricum, sufletul tatălui ei ar fi trebuit să fie în ea și fără să trecem peste mort. Am spus că simt ceva ca o undă de apă care îmi atinge tălpile. Adrian a spus că trebuie să fie ceva mai profund. El ținea morțiș să se știe că e cu nouă luni mai mare decât mine, timp în care, firește, a devenit mai înțelept. Și cum simți tu ceva mai profund? Mi-a spus că îmi explică degeaba, depășind puterea mea de a pricepe.
Am rămas în pod timp destul pentru ca sufletul unchiului Mișu să se distribuie egal în noi toți. Cred că n-am luat cine știe ce, mai ales în privința metehnelor lui iubărețe. Adrian s-a însurat doar o dată, total neinteresat de fuga după căsnicii schimbătoare. Nicoleta s-a măritat cu un neamț căruia i-a făcut doi copii și i-a rămas credincioasă. Credincios am fost și eu tuturor iubitelor mele. Poate nu am stat destul deasupra unchiului, iar sufletul lui mereu îndrăgostit n-a avut timp să lase în noi destulă neodihnă.
Doctorița crede că tocmai unchiul defunct activează amintirile mele. Ești încă o femeie frumoasă, am zis, iar atunci erai ca un măr înflorit. Nu cred că unchiul e vinovat că ne-am aflat unul pe celălalt. Râde. Are dinții frumoși ai unei femei mature care nu uită să se îngrijească. Nu mai știu de ce ne-am despărțit. Ea crede că m-am dat deoparte fiindcă a trecut altcineva prin preajma mea, iar atracția a fost ca a lupilor din pădure. Am plecat țintă spre ei, indiferent la trădări, indiferent la pericol.
Lucian Avramescu, 1 ianuarie, 2018, Sângeru

Articole asemănătoare