Despre singurătate (roman foileton) 7

0 73

În poezie poți imagina tot. Într-un roman ești chemat și să mărturisești. Cine, citind, îmi atribuie mie ce e al meu și cine va crede că imaginatul, închipuitul, inventatul mă definesc? De ce nu-mi amintesc ura, încrâncenările, clipele când am atins în trecere pulpana morții și mă sufocă iubirile, atâtea câte au fost? De ce aș înșira – fiindcă nu folosește nimănui – un jurnal de dragoste? Poate că doctorița vrea să-mi aduc aminte de ea. E supărată pentru golurile de memorie. Crede că sufăr de o boală de care ne putem vindeca împreună, redescoperind-o. Pare încă o femeie singură. Ea îmi spune că eu sunt singur. Singurătatea este o definiție a tristeții la apus. Modul cum mă mângâie și mă privește, stând pe marginea patului de spital, îmi spune altceva. Venea în micul separeu cu o ceată de asistenți și asistente. Acum cel mai adesea vine singură și mă obligă să povestesc. Rezerva de spital are și baie. Făceam duș, într-o dimineață, și a deschis ușa. Continuă a zis, rămânând în prag. Nu m-am jenat și n-am țipat cum fac femeile surprinse goale. Ele țipă nu pentru că au fost găsite fără haine, ci de teama de a se fi aflat într-o poziție care nu le avantajează. I-am spus asta. A râs. Femeile țipă fiindcă este o strategie a feminității. Mi-a șters urechile cu prosopul. Niciodată nu ai avut răbdare să te ștergi! Părea că știe toate detaliile despre mine.
Orașul vuiește jos, își țăcăne fiarele tramvaielor, salvările vin una după alta, cu țipătul lor de pasăre strivită. Poate că este război, sunt mulți răniți și spitalul nu mai face față unei avalanșe de sânge și cărnuri rupte de schije. Pornește televizorul pe care eu îl opresc mereu. Un chirurg vestit, înțeleg, e comparat cu doctorul nazist Mengele. Pentru a rămâne unic în priceperea lui de a opera a compromis operația altui chirurg mai tânăr, care putea face ce face el. A secționat discret o arteră vitală, iar transplantul a eșuat, el plecând după ce ”ajutase” la pregătirea intervenției. E adevărat? Nu știu, zice ea. În meseria noastră există invidii, cum există fabulații. Dar dacă doctorul tânăr a pregătit decapitarea unui prestigiu, pentru a-i lua locul?
Doctorița nu pare grăbită. Îi povestesc o întâmplare pe care o știu de la bunicul, din copilărie. Iată, îți spun ceva care nu are legătură cu jurnalul meu amoros. Devine atentă. Un soldat se căptușise cu o boală venerică. Ea s-a dus la ochi, fiindcă el nu păstrase o igienă severă, mâinile lui făcând nefericitul transport de microbi. A făcut o infecție sinistră, care îi compromitea vederea. Exista la Dunăre, la Giurgiu, un chirurg care opera așa ceva, dar cerea mulți bani. Soldatul, venit de pe front, era sărac. Părinții lui au vândut perechea de boi de muncă pe care o aveau, cu un galben, unica lor avere transformabilă în aur. Operația la un ochi costa un galben. Doctorul i-a operat un singur ochi, cu toate că știa că infecția se va întinde de la ochiul bolnav la cel operat. Nu a vrut să facă gratis cea de a doua operație, iar tânărul de 22 de ani a trăit o viață orb. Doctorița tace. Îmi pare că plânge. Apoi pleacă fără să-mi sărute fruntea, așa cum făcea mereu. Poate că a ghicit un semn de vindecare a mea, a uitării mele, iar ea devenea inutilă? Poate că vrea să rămân bolnavul ei, să-mi amintesc doar că ne-am iubit cândva?
Sunt din nou singur și mă gândesc prima oară că-s nedrept. Mi-e rușine de mine. Aș vrea să alerg prin iarba de acasă, așa cum făceam după o năzbâtie, să mă vindec cu nezvântata rouă a zorilor, să fug până obosesc și să uit. Dacă uitarea e o boală pe care mi-am făcut-o singur, din lașitate să zicem, apărându-mă de ce nu-mi convenea? Doctorii te vindecă uneori de bolile fără de care nu poți trăi.
Lucian Avramescu, 2 ianuarie 2018, Sângeru (va urma)

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.