Despre singurătate (roman foileton) 8

0 74

 

Eu scriu despre frică și singurătate. Personajul meu se cheamă Scriitorul și încerc să-l țin la distanță de cel care sunt. Eu scriu poezii de dragoste mai ales. Cât sunt desenat eu în ele? Cât mă va ajuta Scriitorul să povestesc din nepovestitele toate, cele care nu intră în rimă, în metaforă, ca o câmpie care nu intră în adierea vântului și ca un deal pe care zăpada se așază blând, ca mâna unei femei care nu se arată în luminiș? Am început cu frica. Despre frică pot scrie mai profund personaje vii care pot deveni și personaje ale cărții mele.
Emilia Diaconescu • Fac.Istorie Sibiu.UBB Cluj,1974 „Si talentul de prozator este tot atat de consistent ca acela de poet!Imi place,astept urmatoarele episoade!
Apropo,de frica:atunci cand eram copil,am trait cu o frica pe care azi nu mi-o explic,frica de cantecul unui milog orb,din satul de peste deal,care era purtat intr-o caruta de ai lui si isi canta necazul (,,ca e rau fara vedere,, ,atat mai retin)pentru a capata ceva de mancare de la sateni.Tanguiala lui ma speria fizic,incat ma ascundeam dupa soba,pana trecea si nu-l mai auzeam!Fiecare cu fricile lui!”

Mioara Neagu • Liceul Teoretic Nicolae Bălcescu „Stimată doamnă, vă împărtășesc sentimentul de frică. Da, frica provocată în copilărie nu se uită, chiar dacă trec zeci de ani, stă pitită într-un ungher de suflet ca un copil vinovat, ascuns în debara. Și în satul meu venea cu căruța un om cu picioarele amputate, iar glasul acompaniat de acordeon nu l-am uitat nici acum. Asteptăm ca povestile scrise de domnul Avramescu, să prindă viață într-o carte, dedicată unui veac de singuratate!”

Îmi scrie prietenul meu, dascălul de școală. Ai înnebunit? Doar n-o să povestești totul despre tine? Nu că ar fi ceva inavuabil, dar … E un roman autobiografic? Nu, fiindcă mi-ar lua prea mult să-l scriu.
Evtușenko a scris un roman în care e o bucată din viața lui. Personajul principal se cheamă Evtușenko. A murit în America și l-au adus în cimitirul de lângă casa lui din cartierul scriitoricesc al pădurii moscovite. Eu am aflat câte ceva despre el cunoscându-l direct la Peredelkino, dar mult mai mult citindu-i romanul care nu era despre el, dar personajul se chema Evtușenko. De ce nu era cartea poetului Evtușenko despre personajul Evtușenko, dacă tot l-a numit astfel? Ce pudoare l-a ținut la distanță? Sau dimpotrivă, scriind doar despre el se supunea unei îngrădiri? Ca atare și-a luat libertatea de a-l îmbogăți cu viața altora, acolo unde a lui lăsa sincope sau unele lucruri nu puteau fi rostite. Fiecare om are de apărat secrete care nu-s doar ale lui, ci asociază viața altora pe care au obligația să-i apere. Scriitorul poate povesti orice, iar anonimatul e cea mai consistentă cortină. Vorbesc de personajul Scriitorul. Eu, cel care scriu, scot capul pe alocuri, dar nu-s el. Orice asemănare cu viața mea e pur întâmplătoare, cum sună un dicton semiironic.
Despre mine pot spune atât. În curtea Muzeului Pietrei îmi voi ciopli din piatră, fără briz-brizuri, simplu, un mormânt al sufletului meu. Pe piatră voi scrie: Aici este sufletul poetului Lucian Avramescu. Oasele sunt în cimitirul satului. Cei care vor vizita Muzeul pot saluta sufletul meu. În Olt sunt sate în care membrii familiei, spre a nu fi uitați, sunt înhumați în grădina cu flori din fața casei. Azi popii și legea nu mai permit. Sunt singurele morminte îngrijite. Nu știu dacă fiii poetului Evtușenko vor veni des din America în pădurea de lângă Moscova. Sufletul, pus undeva, nu cere deplasări costisitoare. Și nu produce frică. Este și igienic. Apa din fântâna de alături rămâne limpede și proaspătă.
Prietenul meu, compozitorul Adrian Enescu, a fost incinerat. Așa a vrut el, scutind-o pe Adina Popescu, iubita și frumoasă lui soție, actrița, de o corvoadă în plus. Eu nu vreau să fiu incinerat. Dar țin ca sufletul să-mi fie înmormântat în curte. Când a venit la Sângeru, am uitat s-o întreb pe Adina ce a făcut cu urna în care e cenușa soțului ei. Știu o nevastă iubitoare care nu pleacă în călătorie niciodată fără soțul ei, aflat într-un borcănel, în geantă. Fără el mi-ar fi frică să plec undeva. Dascălul spune că e nebună. Nebun ești tu, am zis. Mă rog, fiecare cu nebunia lui.
XX
În spital e din nou liniște. O doctoriță nouă a înlocuit doctorița mea. Sigur am supărat-o. Mă întreabă de ce boli am suferit în copilărie. Îmi cercetează pulsul. Apoi cere unei asistente să-mi facă o electrocardiogramă. Aveți una mai veche, pentru a face o comparație? Nu am nimic mai vechi. Nu știu de ce am suferit în copilărie. Mi-era frică de întuneric. Apoi m-am simțit bine, apărat de întuneric. E tot ce știu. Are un halat alb care se desface până sus. Stă picior peste picior și notează. Încerc să-i cercetez fără obrăznicie pulpa goală. Mă vede, dar nu-și schimbă poziția. Înainte să aflu de ce n-a mai venit colega ei, pleacă, lăsând în urmă un plăcut miros tânăr. Ușa închisă m-a ținut mult în tovărășia lui până când tava cu mâncarea de la prânz, adusă de aceeași femeie grasă, care gâfâia îndatoritor, a stricat totul.
Lucian Avramescu, 2 ianuarie, 2018. Sângeru

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.