Despre singurătate (roman foileton) (9)

Despre singurătate (roman foileton) (9)

Elena Elena. Citesc și într-o zi aș vrea să văd ceva scris depre tanti Marița, o femeie deosebit de blândă, harnică și credincioasă! Un an cu bucurii și împliniri vă doresc!
Elena crede, ca și mine uneori, că scriu despre ai mei. Străbunica mea de mamă, Marița, a murit la 92 de ani, alergând în suiș, pe o pantă, cârdul ei de curci pe care-l creștea anual, muncă pe cât de avantajoasă, pe atât de anevoioasă. Era îmbrăcată mereu în negru. Așa am găsit-o când m-am născut. Tot așa s-a sfârșit, cernită, plângându-și soțul de câte ori era pomenit. S-a dus mai iute decât cele mai multe din cele șapte surori care au fost, două depășind bine suta de ani. Am copilărit lângă șorțul ei negru și broboada neagră, care-i acoperea mereu părul și jumătate din frunte, văduvă de la 27 de ani, când i-a murit soțul. De atunci n-a mai vrut să afle alt bărbat, iar viața ei de călăgăriță fără chinovie s-a petrecut în perimetrul acelei curți din Pălășești, ajutându-și fiica și ginerele, apoi nepoata și strănepoții. A prins și o stră-strănepoată, pe Alis, nimerindu-ne cinci generații în viață. Îți voi povesti Elena, ieșind din personajul cărții mele, abandonându-l în spitalul unde pare mai mult bolnav de dragoste, decât de uitare, o întâmplare cu străbunica Marița. Mama, care după școala normală intrase la Filologie, a ținut să mă ia câteva zile la București, să văd un sat mai mare. A luat-o și pe străbunica, pentru a se ocupa de mine. Stăteam la un frate al tatei și m-au scos într-o zi în centru, cam pe unde-i acum cinematograful Patria. În mijlocul bulevardului era un refugiu pietonal, ca o stinghie lungă, ca un trotuar mai scurt, care se tăia la capete, pe care așteptau tramvaiul niște bucureșteni agitați sau plictisiți. Aveam cinci ani cred. Srăbunica mă ținea de mână. Tramvaiul a apărut dinspre Piața Romană, iar eu l-am văzut crescând amețitor, ca un animal uriaș, iar zgomotul de fiare pe care-l scotea nu anunța nimic bun. Primejdia a fost receptată cumplit de copilul sălbatic care eram și cu o clipă înainte ca tramvaiul să ajungă în dreptul peronului din mijlocul bulevardului, m-am smuls din mâna străbunicii, am țâșnit prin fața lui spre limanul salvator al trotuarului care se vedea dincolo. Numai că pe vremea aceea se mai găsea o linie de tramvai în răzorul trotuarului. Și acolo venea în viteză un alt bolid pe șine care, neavând stație decât spre Lido, mergea în viteză. Am încercat să rup fuga, întorcându-mă brusc. Am lunecat între linii și cu o mișcare năucitoare m-am dat peste cap, scăpând milimetric. Țin minte scânteile care au fulgerat peste capul meu din frâna târzie pusă de vatman și mai am în urechi țipetele oamenilor de pe trotuar care mă credeau sub roți. Prima mână care m-a atins a fost a străbunicii, țăranca îmbrăcată în negru care m-a înconjurat cu brațele ei. Plângea de bucurie că sunt viu, în timp ce bucureștenii o înjurau pentru neglijență și țipau să stea dracului în satul ei. Apoi am aflat că, plecând în urmărirea mea, a fost foarte aproape de a fi călcată de tramvaiul de care fugisem. Bulevardul s-a umplut de lume, vatmanii nu osteneau să porcăiască ”țăranca imbecilă” care nu știe să-și țină plodul . O femeie a venit și m-a mângâiat pe cap. Te-am văzut sub tramvai. Numai un animal sălbatic poate face un asemenea salt, cum ai făcut tu. A fost prima mea atingere cu moartea, sau ieșire de sub moarte. Ajungând școlar, am citit cum a murit Labiș și m-am gândit că visul meu de a ajunge scriitor putea fi curmat înainte de a învăța alfabetul. Străbunica a rămas de atunci cu spaima orașului agresiv, pe care nu l-a mai văzut niciodată, și cu un rău cumplit de mașină. Prin satul nostru trecea rar câte un camion cu lemne. Dacă trecea noaptea, la o bună distanță de casa noastră, pe șoseaua principală, străbunica, auzind zgomotul motorului, se trezea din somn vomitând. Răul de mașină se petrecea doar la auzul acelei invenții diabolice a orașului. Satul acela mare, cu linii ferate și înghesuială de lume, care era cât pe ce să ne înghită, trimitea stranii și vătămătoare semnale de la distanță, iar străbunica Marița și-a trăit singurătatea de văduvă sub pădure, în curtea ei, departe de mașinile care-ți dau mațele peste cap și de tramvaiele gata să-ți sfârtece copiii. A murit suind dealul în urma curcilor ei, fără să zacă, fără să ceară vreodată doctorii, fără să pretindă ceva din răsfățul femeilor lumii moderne.
Da, Elena. Aș putea să-ți povestesc mai mult, dar am un personaj, Scriitorul, uitat într-o rezervă de spital, unde o doctoriță încearcă să-l vindece de uitare, iar el se împotrivește, amintindu-și doar ce vrea. Mă voi întoarce la el, fiindcă un romancier nu are voie să-și piardă personajele pe drum.
Lucian Avramescu, 3 ianuarie 2018, Sângeru

Articole asemănătoare