Dragi români, suntem bătuți în cap?

Imagine de politică înaltă. Prim plan cu două personaje care șed alături. Ea tace lung, total, supusă, cu atenție concentrată pe mimică, pe așezarea șuvițelor. Privirea în gol pare a coafa  înțelepciune. Concentrare pe imagine și supușenie de mâță față de cel de alături care-i pare sultan, stăpân, bărbat căruia îi datorează tot. Bărbatul vorbește așezat, preocupat de țară, explică ce are de gând să facă, să întreprindă, să decidă. Că, se înțelege, el doar poate să decidă. Nimeni nu mai e prin preajmă, în prezidiu și în țară. În față par, presupuse, camerele de luat imagini. Toate, buluc, înghesuite , dând din coatele lentilelor pentru a nu rata mimica unei silabe. Imaginile sunt absorbite disciplinat și transmise nației.

Femeia a fost prezentată, din greșeală, premier. Bărbatul nu a fost prezentat decât prin numele lui care acoperă tot – putere politică, putere executivă, putere demiurgică. Doamna, care spunea deunăzi că ”femeia e un motostivuitor”, vrând să arate că femeia româncă e puternică, tace acum fotografic și aprobator la tot ce spune bărbatul de alături care nu e premier, dar e Stăpânul. Femeia-manechin ar trebui să vorbească. Vorbește – pentru a o feri de debitarea unor tâmpenii – Nașul, părintele ei politic, mama-bărbat care a făcut-o ce e.

Scenă politică de nivel înalt. Premierul autoproclamat vorbește în numele premierului care se prezintă blond, prin tăcere ignorantă. Ambii sunt fotografia României de azi. În ea încap cei doi. Unul care e și unul care se face că e. Nu încap în poză sutele inexistente de parlamentari, argați ai vorbitorului, președintele țării, suferind de neputințe, șmecher pe scară mică chiar dacă se arată înalt, instituțiile democrației toate. Democrația integrală a intrat sub mustața celui care vorbește ca premier și sub fusta celei care joacă rolul, mimând fără cusur, supușenia și – așa se vede de la distanță – imbecilitatea. Poate mă înșel și e doar șmecheria ”femeii motostivuitor”.

Scriam, acum câțiva ani, un comentariu pornind de la spusele unui ambasador care se întreba dacă nu cumva suntem bătuți în cap. Noi, românii. Articolul meu e încă publicat sub diverse semnături în lumea interneturilor fără sfârșit. Acum întreb și eu, rămas ca ardeleanul în fața girafei cu gâtul cât Turnul Eiffel (după o zi de privit, el spune că așa ceva nu există!), dacă e adevărat ce văd și vede o nație? Poza în care guvernul vobește prin neguvern și nimic nu e ce pare a fi, se petrece la vedere. Nu se mai ascunde nimeni de nimic. Paiața e pusă să fie paiață. Falsul se prezintă obraznic, arătând că-i Kim Ir Sen, Stalin, bulibașa, sulică din avion. Unii îl iubesc prin licitație de interese. Alții îl iubesc că le-a triplat leafa la primarie. Ce fac cei care n-au decât interesul de a trăi demn?

Ambasadorul ăla, mirându-se îndelung, întreba: ”Românilor, sunteți bătuți în cap?” Eu, unul dintre românii suspectați de a fi bătuți în cap, nădăjduiesc că se păcălește ambasadorul. Dar realitatea vorbește zilnic prin televizor și arată aceeași poză în care unul cuvântează în numele altuia care tace, ca Sheherezada, supusă. Istoria lunecă spre o prăpastie în care am mai fost.
Lucian Avramescu

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.