Dumitru Velea: BANCHETUL DE LA LAINICI 

 

1.În 29 iulie 2016, la A.M. Press, Lucian Avramescu consemna în articolul Banchetul, revista unui sacrificiu din iubire, eroic: „La Petroșani apare de ceva vreme revista BANCHETUL. Este o revistă- carte, condensând în ea eseuri filosofice, traduceri, poezie, artă, nemurire românească și universală. O editează, pe banii lui, de scriitor-pensionar, Dumitru Velea, până nu de mult, director literar sau secretar literar al Teatrului de Stat din Petroșani. Îl știu pe Velea din studenția noastră comună. Am fost amici. Viața ne-a dus departe, dar am aflat unul despre celălalt, prin cărțile publicate, mereu câte ceva. Că suntem! În timp ce eu fac Muzeul Pietrei la Sângeru, Mitică, așa îi ziceam (cer scuze altitudinei filosofice a creatorului Dumitru Velea), tipărește din pensia lui o formidabilă revistă de cultură. O tipărește într-un tiraj de buzunar, dar ajunge la scriitori din Anglia și admiratori ai acestei publicații de peste Ocean. (…) Velea e poreclit, de când eram studenți, Platon. Nu s-a însurat, n-are copii decât cărțile lui. Are o pasiune specială pentru scrierile vechi, dovadă evocarea Epopeei lui Ghilgameș, în recentul număr al BANCHETULUI, scriere care trimite la poemele moderne ale lui Nichita Stănescu, cu toate că e mai veche cu cinci mii de ani decât Răstignirea”.
Studenția aceasta comună evocată se petrecea prin anii ’70, când adolescența și tinerețea se manifestă prin iubire a toate și tot, într-o explozie de viață și poftă de cunoaștere și, spre norocul nostru, în România unui timp ideologic al deschiderilor spre lume și cultură, entuziasmant pentru toți, indiferent de vârstă și pățanii, după avalanșa grelelor înghețuri siberiene. Că a ținut puțin, cam cât studenția noastră, este o fericire și o nefericire, cum deseori se întâmplă în istorie. „Clipele fericite sunt pagini albe in istorie”, s-a spus de Hegel, care a adus istoria sub cupola filosofiei și i-a descifrat prin această „selva oscura” urmele spiritului. Aproape că nu era domeniu al culturii spre care să nu ne îndreptăm. Aveam sentimentul că suntem în aceeași grupă cu cei mai buni studenți din universitățile lumii. Treceam de la Bachelard la Nietziche, de la Kant la Husserl, sau de la Hegel la Heidegger, ori înapoi la Platon. Într-adevăr, cum zice prietenul Lucian Avramescu, mă scufundam cu nesaț în scrierile vechi – și scriam volumul de versuri Lucifera și piese de teatru, Saul (primul împărat al izraeliților), și o trilogie Oedip. Dar umblam mai tot timpul cu Dialogurile lui Platon, ediția din 1968 a EPLU, în traducerea lui Cezar Papacostea, unde era o bună expunere a vieții și operei lui Platon și incitantele dialoguri: Apărarea lui Socrate, Charmides, Menon, Gorgias, Banchetul, Fedon și Scrisoarea a VII-a cu peripețiile filosofului implicat cu proiectul Academiei în realitatea politică din Syracusa. Banchetul – Despre iubire, și Fedon (Phaidon) – Despre suflet – ce putea fi mai absorbant pentru un tânăr student!? Cu idei din aceste dialoguri îi „terorizam” pe colegi și ascultători, până când m-au numit Platon. Reverberații ale lor se găsesc și în Lucifera (Ed. Cartea Românească, Buc., 1973), volumul meu de debut, și în creațiile ulterioare, cum de pildă o spune chiar titlul unei cărți de poeme A doua navigație (Ed. Fundației Culturale Ion D. Sîrbu, 1997), adică navigația sufletului, cum zice Socrate, care cuprinde 3 volume de poeme, scrise înainte de ’89: Cartea dintr-o lună, 1987, Cartea istoriei secunde, 1988, și A doua navigație, 1989). Scriitorii Dumitru Augustin Doman, Flavia Adam, Ana Podaru, primarul Municipiului Petroșani Tiberiu Iacob Ridzi și prof. Roxana Filip – Colegiul Național de Informatica Carmen Sylva Petroșani
2. După această primăvară adolescentină cu explozii de libertăți și asumări, m-am scufundat cu bagaje cu tot în libertățile și necesitățile hegeliene, în procesele conceptelor și viclenia rațiunii. Realitatea anilor ’80 începea să le confirme mersul, să văd tot mai mult cum spiritul se retrage, și pentru mult timp, în subterana istoriei. Conștiinței și formelor sale, cum ar fi de pildă arta, li se impunea o mișcare de alienare, o despărțire de realitatea ontologică a lor pentru o devitalizantă ilustrare a ideologiei estice. Ilustrativismul, rezultat din presiunile ideologice asupra proceselor artistice, începea să fie solicitat și să se întindă BANCHETUL 2 ca o pecingine, mai ales în spațiile ocupate de propagandă, și lui să nu i se poată sustrage creatorii fără trepte filosofice, aceia care nu și-au coborât în sine cerul axiologic. În eseul Invitație la Banchet, publicat în revista Vatra, nr. 9 din 1978, aplecat asupra cărții lui Eugen Negrici, Expresivitatea involuntară (Ed. Cartea Românească, Buc., 1977, am căutat să mă întorc la cauzele apariției acestei cărți în peisajul criticii noastre, a caracterului ei polemic cu critica angajată sau anchilozată în abstracțiuni și subiectivisme, și să luminez deschiderile dialectice ale ei asupra proceselor vii ale artei în tentativa de prezervare și înaintare pe o cale vicleană contra ilustrativismului și alienării estetice. Este pentru prima dată când se propune în estetică acest concept. Romulus Guga, redactorul șef al revistei, simțind despre ce este vorba, chiar i-a dat un generic paginii hic sunt leones. În fine, precizam că Eugen Negrici a pus, „implicit și răspicat, problema necesității elaborării unei ontologii artistice, care să asigure temei discursului critic.” Am încercat ca prin eseurile mele de estetică și filosofie, unele publicate în Revista de filosofie, asupra lui Ion Ianoși, Grigore Smeu, N. Tertulian, asupra unor critici precum V. G. Paleolog, Eugen Negrici, Ion Maxim, Radu Enescu, Herbert Read, Henri Focillon, sau strict teoretice ori practice asupra lui Rilke, Philippide, Marin Sorescu, aducând în sprijin și pe Eminescu, să pun problema unei ontologii artistice, în rând cu ontologiile regionale, gândite de filosofi de aiurea – și am considerat că este necesar ca esteticieni, teoreticieni, sub acest semn, al conceperii artei ca realitate ontică, să participe la un Banchet al secolului XX. În acest sens, mi-am strâns eseurile sub titlul dialogului platonian, Banchetul, volum pe care l-am publicat la Editura Cartea Românească, Buc., 1984. Am căutat în operele teoretice aduse în discuție și în dialog să fac deschideri spre ontologia artei și spre o fenomenologie a esteticului, operând distincții nete între aceste domenii. Operei de artă, pusă sub semnul întrebării de esteticile fenomenologice ale receptării, i-am făcut vădite niveluri de realitate artistică în funcție de structură, de valorile interioare și de cele exterioare cu care se ajunge în raport, fie de coordonare și identificare, fie de subordonare și supraordonare. Acestea toate în funcție de felul în care epoca își ordonează și își centrează sistemul de valori, de obicei încălcând legile firești funcționare și ordonarea stabilită de Kant, pe traseul de la valorile mijloc la valorile scop. O valoare mijloc, precum cea politică și ideologică, postată în valoare centrală cu pretenție de scop, perturba, în asemenea condiții și mai ales când subiectivitatea autorului nu se adâncea până la obiectivitatea concretului artistic, mișcarea artei, rezumând-o la un disoluant ilustrativism. Pilonii teoretici propuși unei ample lucrări îmi erau Hegel și Lukács, iar materialul practic, operele lui Eminescu și Brâncuși. A se vedea că în structura revistei Banchetul aceștia nu s-au schimbat, ci doar și-au adus în plus contraforți, care de fapt erau, dar nu în plină lumină, precum Platon și temeiul național, zidit cu suflet creștin întru mântuire, revelat prin istoria vieții noastre spirituale. Încă din O prefață amânată prevedeam ceva, parcă, pentru revista de acum, când spuneam: „În acest sens, Banchetul deschis trebuie privit ca rezultatul mișcării unor efecte și, numai prin aceasta, reprivit ca întorcându-se spre cauze, într-o a doua navigație, pentru a spune cu cuvintele lui Platon din Phaidon, în vederea edificărilor și înțelegerii ontologice; el vine să amendeze o prelungită stare de culpabilitate ontologică”. Și iată că după trei decenii și ceva, ca un fiu rătăcitor, le pot spune acestea, cu destulă umilință, celor de alături și Tatălui. Banchetiștii: Flavia Adam, Ana Podaru, Mihail Diaconescu, Evelyne Maria Croitoru, la Biserica Sf. Mare Muceniță Varvara, Petroșani, cartierul Aeroport, 09.11.2017
3. Condiția de dialog îi este inerentă cărții Banchetul, ea vine mai dinapoi, după cum se înțelege, din dialogurile platonice. Sper să-i fie aidoma și revistei Banchetul. În acea scriere făceam referință la constituirea critică pe bază de dialog a lui Maurice Blanchot, L’entretien infini (nrf, Gallimard, 1969) și mai ales la Marsilio Ficino, Asupra Iubirii sau Banchetul lui Platon (traducere din italiană cu o Introducere și Note de Sorin Ionescu (Nina Façon), Institutul Italian de Filosofie, Societatea Română de Filosofie, „Bucovina” I. E. Torouțiu, Buc., 1942). Până la scrierea unui eseu despre Marsilio Ficino, se cuvine luminată situația de posibilă sau incipientă rezonanță pe care o are Banchetul de la Lainici, organizat în 9-11 noiembrie 2017, cu mișcarea platoniană din Florența Medicilor (de la bătrânul Cosimo la Magnificul Lorenzo), în care s-a manifestat Marsilio Ficino. Spre bucurie, a fost dat culturii noastre să-i parvină și lucrarea lui Ioan Petru Culianu, Marsilio Ficino (1433- 1499) și problemele platonismului în Renaștere, prin traducerea din italiană a lui Dan Petrescu (Ed. Polirom, Iași, 2015). Ea reprezintă teza de licență susținută de I. P. Culianu, pe 16 iunie 1972, la Universi- BANCHETUL DE LAINICI 3 Universitatea din București, Nina Facon, șefa catedrei de italiană, fiindu-i coordonatoare, și prin urmare cea care a netezit, în urmă cu trei decenii, calea pătrunderii filosofului italian în cultura noastră. Cu toate acestea, Marsilio Ficino este puțin cunoscut, deși contribuția sa, nu doar aceea de a-l recupera și a-l trece pe Platon înaintea lui Aristotel în Renaștere, este deosebit de importantă prin expunerea corelațiilor cu creștinismul, prin luminarea determinantelor filosofice care anunță pe cele ale creștinismului și sunt pe întinse laturi osmotice cu acestea. I. P. Culianu sistematizează materialul și-l expune în determinări și corelații, neuitând de ampla Introducere de la primul și singurul dialog al lui Ficino, tradus la noi. Sistematizează cronologic și în interdeterminări un material cultural vast, de la rolul grecilor sosiți în Italia întru deschiderile platoniciene, prin operele lui Plotin, ajungând la contribuția de traducător și filosof platonian a lui Marsilio Ficino, stăruind asupra ontologiei și mai ales psihologiei sufletului, luminând contribuția familiei Medici, a lui Cosimo de’Medici cel Bătrân, care entuziasmat a trecut la edificarea practică și în spirit a Academiei Platoniciană. Cosimo a dăruit acestei Academii vila Carggi, aflată la vreo 3 km de Florența. Ficino este „creația” sa, continuată prin protectorat de Lorenzo Magnificul. Marsilio Ficino este acaparat complet de Platon. Se spune că în casa lui, o lampă ardea continuu sub bustul filosofului antic. În fine, Ficino a trecut rapid la îndeplinirea sarcinii, mai întâi prin traduceri din Platon (Legile, Philebos, Phaidros, Parmenide, Sofistul, Banchetul, în total 18 cărți), apoi prin comentarii și glose, ajungând la opera sa propriuzisă, din care numim Theologia platonică (1469- 1474) (publicată în 1482), Platonis Opera (1484) și Della Religione Christiana (1474). În 1473, el alege sacerdoțiul și se consacră definitiv în a-l deschide pe Platon sub semnul creștinismului, mai bine zis în a-l integra cu a sa nemurire a sufletului în această doctrină a mântuirii sufletului. Ceea ce constituia elementul de bază al Academiei Platoniciane era dialogul, dezbaterea pe temă dată realizată de cei mai importanți gânditori ai Florenței, ba chiar cu strălucire dramatică și spectaculară. Totuși, să nu uităm că este scenariul și opera lui Ficino! Prin tragere la sorți, fiecărui conviv revenindui câte un personaj din dialogul platonian supus discuției. Și s-a reluat din vechime și sărbătorirea zilei de naștere și moarte, aceeași, a filosofului antic. Spre frumusețea expunerii și procedeului – ce se poate relua –, să cităm în extensio din Comentariul lui Marsilio Ficino Florentinul asupra Banchetului lui Platon Introducere: „Platon, Părintele Filosofilor, împlinea cei LXXXI de ani ai vârstei sale; în ziua de VII Noemvrie, zi în care se născuse, el își sfârși viața, pe când ședea la masă și bucatele de abia fuseseră strânse. Acest banchet, în care sunt cuprinse împreună nașterea și moartea lui Platon, a fost sărbătorit în fiecare an de toți Platonicienii antichității, până în vremea lui Plotin și a lui Porfir. Dar după aceasta, timp de MCC de ani, solemnele întîlniri au fost uitate. În timpurile noastre în sfârșit, prea vestitul Lorenzo de’Medici, voind să reînnoiască banchetul Platonic, i-a încredințat lui Francesco Bandini această misiune. Așadar, cum Bandino hotărâse să sărbătorească ziua de VII Noemvrie, el a invitat nouă Platonicieni și cu regească pompă i-a primit în vila de la Caregii. Cei poftiți fură Antonio degli Agli, Episcop de Fiesole; Maestrul Ficino, Medic; Cristofano Landino, Poet; Bernardo Nuti, Retor; Tommaso Benci; Giovanni Cavalcanti prietenul nostru apropiat care pentru sufletul său desăvârșit și pentru înfățișarea lui prea nobilă, era numit de către toți cei de față Eroul; și doi din familia Marsuppini, Cristofano și Carlo, fiii lui Carlo, Poetul. În sfârșit Bandino a vrut ca eu să fiu al nouălea: pentru ca, Marcilio Ficino adăugându-se celor de mai sus, să se împlinească numărul Muzelor. Banchetul de la Lainici Iar după ce bucatele au fost strânse, Bernardo Nuti a luat în mână cartea lui Platon ce poartă titlul Banchetul Iubirii; și din acest Banchet el citi toate cuvântările; după ce ele fură citite, rugă pe invitați ca fiecare dintre ei să expună una din acestea. Toți au primit; și prin tragere la sorți îi căzu lui Giovanni Cavalcanti expunerea primei cuvântări, aceea a lui Fedru; cuvântarea lui Pausanias îi reveni lui Antoniu Teologul; aceea a lui Erisimac Medicul, lui Ficino Medicul; de asemenea aceea a lui Aristofan Poetul, lui Cristofano Poetul; și tot astfel aceea a tânărului Agaton lui Carlo Marsuppino; lui Tommaso Benci îi fu dată expunerea lui Socrate, iar cea din urmă, a lui Alcibiade, lui Cristofano Marsuppino”, (op. cit. pp. 3-4). Și astfel încep și se desfășoară expunerile acestui spectacol al spiritului, conceput și regizat de Marsilio Ficino. 4. „Nu este de altfel greu de văzut că timpul nostru este un timp al nașterii și al trecerii la o nouă perioadă. Spiritul a rupt cu lumea de până acum a existenței și a reprezentării lui și stă pe punctul de a se BANCHETUL 4 cufunda în trecut, stă în munca transformării lui.” Aceste două fraze sunt scrise pe frontonul Banchetului meu, din 1984. Ele vin din Fenomenologia spiritului a lui Hegel, carte de răscruce a gândirii filosofice, publicată la începutul anului 1807, după ce în lunile anterioare reușise să-i scrie Introducerea și-i fusese dat să vadă universalul în istorie, întruchipat de Napoleon, care la 13 octombrie intra triumfal în Jena – acest „suflet universal”, cum îi va scrie filosoful lui Niethammer, împăratul fiind pentru el simbolul a ceea ce a numit indivizi de importanță istorică mondială, sau personalități în care se manifestă universalul. Este greu să acceptăm existența unui asemenea subiect al istoriei în epoca prezentă, deși degetul divin, care mișcă țărâna lumii, își face simțită prezența ori de câte ori e necesar, iar noi ne așteptăm mai puțin. Fără să urmărim confirmarea istorică a vorbelor lui Hegel, mi se pare că ele cuprind adevăruri fără tăgadă și sunt revelatorii în mișcarea mereu și altfel reluată a istoriei. Înainte și după’89 se trece, cum zice filosoful, la o nouă perioadă, în care spiritul o rupe cu existența prezentă și cu reprezentarea lui, sfarmă cu o adiere de aripă polaritatea și contrastul de fază a istoriei și „se cufundă în trecut”, tocmai pentru a se mișca și manifesta în viitor. Este o transformare vicleană a lui, care scoate și lasă la suprafață și în urmă, precum șarpele pielea veche, ceea ce aparține abstracțiunii, cohorta de coji ale spiritului, de materialități fărămițate și de idei uscate, de subiectivisme fără subiectivitate, de „realități” fără obiectivitate și obiectualitate, de necesități fără necesitate și de libertăți fără libertate. Pare să fie timpul dizolvării proaste a contrastelor, a neputinței de a se alege și închega un conținut ideatic, al părerilor și nu al principiilor și judecăților, al ridicării la concept. Nu trebuie să ne îndoim, spiritul lucrează pe dedesubt, în subterană, are experiența îmbogățită din prima fază a perioadei, și nimic nu-i poate sta în cale, cu atât mai mult cu cât prezența sa pare nevăzută. Mai toate sunt scoase în față ca interes istoric, personal și al zilei, ca un iureș ce nu are timp de edificări, ci doar de consumări. Este o epocă numită „consumistă”, cu adevărat consumatoare de ființă. O epocă în care s-a uitat de metafizică, de ontos-ul lucrurilor, de realitățile și întemeierile conștiinței, de formele și configurațiile axiologice ale acesteia; „uitării ființei”, sesizată pe la începutul secolului trecut de Heidegger, i se adaugă acum în mod accelerat uitarea sufletului. Procesul de secularizare, declanșat din Occidentul Europei, a atins fundamentele conștiinței, demnitatea omului și sensul mântuitor inerent sufletului. Parcă nimic nu mai ține, nimeni nu se mai îndreaptă spre sine și cauze, sau să se aplece asupra proceselor și mișcării lucrurilor, faptelor; nu se mai aude o vorbă de ontologii, de ale artei nici atât, aceasta rămânând la nivelul divertismentului, al poftei consumeriste, al adresării către un „public țintă”. Către ce „public țintă” s-o fi adresat Homer, de noi încă fascinați descifrăm la Odiseea!? În fine, nicio vorbă nu pare a se mai îndrepta spre constituirea și misiunea omului, spre recuperarea, înălțarea și mântuirea sufletului, toate par alunecate în fărămițata și fără sens materialitate. Precum vorbele mâinii ce i-a apărut proorocului și le-a însemnat pe zid mene, mene techel upfarsin, totul se numără, se cântărește și se împarte, nimic nu se înmulțește. Arta este redusă sau întinsă la nivelul epidermei, al fenomenului de-o clipă, restrânsă la senzație și percepție, la primele faze ale cunoașterii. „Lipsește viața acestei vieți”, cum a zis Eminescu. Este timpul să ne aducem aminte de ființă și suflet. Fie și printr-o simplă întâmplare, dar semnificativă. (Mai mult, în numărul nou apărut al revistei ”Banchetul”)

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.