Dumitru Velea – EMINESCU DESPRE AVRAM IANCU: „Un şir neîntrerupt de martiri”

Dumitru Velea – EMINESCU DESPRE AVRAM IANCU: „Un şir neîntrerupt de martiri”

 

„ – Panule – îi zice Eminescu prealiniştitului memorialist al Junimii – tu ştii că-n lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui, tot-tot este un şir neîntrerupt de martiri…” Şi pentru toţi aceşti Pani, vom zice împreună cu poetul, istoria unui popor o face acest şir neîntrerupt de martiri, de crucificaţi pe ideea ascunsă şi vicleană a istoriei.
Sunt „epoci de tranziţiune”, în care conştiinţa se sfâşie, indivizi şi grupuri sociale se alienează. Ba chiar, popoare.
Aceasta se întâmplă, îndeosebi, în epocile postrevoluţionare, ale revoluţiilor eşuate. Individualul, în care străluceşte o clipă universalul, este trădat, ajunge „o podoabă a veacurilor”, cum zice poetul despre martirul Gr. Ghica Voievod, o imagine plastică revelatoare pentru conştiinţa nefericită, pentru „jertfa necurmată”.
Metaforic spus şi nu tocmai, se ştie că „jertfa necurmată” s-a fost solicitată de Absolut „celui ales”, începând de la facerea cortului (a templului) celor mulţi şi sfârşind cu a „cortului” propriu, pe muntele Moira sau pe muntele Căpăţânii. S-a fost solicitată de Absolut, de Tatăl Fiului Său, pentru a se salva nu numai un popor, ci toate seminţiile, pentru a depăşi condiţia de „rob” pentru cea de „prieten”, deschisă infinitului şi spiritului.
Eminescu este cutremurat, văzând istoria noastră ca o „jertfă necurmată”. Şi i-a fost dat poporului nostru ca tocmai prin „jertfa” acestui poet, să se lumineze această tragică şi nefericită condiţie de jertfă, acest şir de martiri. I-a fost dat lui să cutreiere în lung şi-n lat, în lat şi-n curmeziş, de la Nistru la Tisa, şi de la Tisa la Istru întreg ţinutul românesc; urmele sale s-au aşezat peste ale înaintaşilor săi întru suferinţă; primele creaţii le trimite din Blaj la Familia (totul simbolic şi reprezentativ); primele articole, publicate, sub pseudonimul Varro, la Viena, în Federaţiunea, sunt cele mai puternice proteste împotriva dualismului austro-ungar; este sufletul Sărbătoririi de la Putna, din august 1871, unind la mormântul lui Ştefan cel Mare tot ce este suflare românească; la Bucureşti scrie în Timpul despre problemele Transilvaniei, devansând chiar Telegraful român, din zonă; pentru el, „Ardealul este mater perenis”; solicită, într-o ţară decăzută moraliceşte, caractere, „cristale istorice” şi nu „ceară”, „diamant” şi nu „cărbune”; înfiinţează Societatea „Carpaţi”, pentru unirea tuturor românilor, pe care o prevedea pentru anul 1921. Dar… este înlăturat de la Timpul, împins în spital, forţat, scos din fire şi înnebunit, direct şi indirect, trimis la Vina tinereţii sale, pe ale cărei străzi striga: „Trăiască România Liberata!” Şi Bucureştiul făcuse pactul de alianţă cu Austro-Ungaria, trădând interesele ardelenilor. Acest sfânt a spus că istoria noastră este „un şir neîntrerupt de martiri”! S-a jertfit şi a depus mărturie pentru ei.
Despre Avram Iancu, sfântul Ardealului, s-a depus mărturie pe sine. Despre toţi martirii a scris pagini întregi, despre Avram Iancu, ca despre o făptură care a devenit lumină, a căutat doar să-l înconjoare cu cuvântul său, să-l descrie, ca pe un zeu, după urmele lăsate şi văzute de el în peregrinările transilvănene. În prima scriere de amploare, în romanul Geniul pustiu (sau poate Naturi catilinare) Eminescu îi aminteşte numele de două ori, ca apoi să-l ridice la proporţiile absolutului, ca-n psalmul de deschidere a porţilor şi începere a vieţii: „Împăratul Codrilor bătrâni şi a munţilor suri şi sterpi aduna pe vulturii din viziunile lor stâncoase împregiurul flamurei româneşti. În creierii împietriţi ai munţilor şi-n aerul lor rece, flutura tricolorul, trăia libertatea Transilvaniei.” (M. E. Opere VII, Ed. Academiei RSR, Buc., 1977, p. 204).
Romanul este construit destul de modern, ca text în text; în acolada descriptivă a epocii este integrat „Jurnalul” lui Toma Nour, o descripţie concurând realitatea şi istoria din 1848. De peste tot străluceşte figura lui Avram Iancu. Cele două personaje, complementare, Ioan (pictor) şi Toma Nor sunt un „dublu” nu al poetului, ci al lui Avram Iancu.
Ele refuză o lume căreia valorile morale i s-au răsturnat. Relaţia primului, a pictorului Ioan cu Sofia, îl face, după cum îşi adnotează Eminescu, „să aibă priviri adânci şi mari; ea nu-i dă privirile însuşi, ci numai prisma privirei; prin adâncimea ei sufletească el capătă ochii ei mari şi adânci şi nu se opreşte la aparenţe exterioare, ci caută ideea lucrurilor, ea nu-l învaţă lucrurile înşile, ci-l învaţă a vedea.” (op. cit., p. 224). Întâlnindu-se cu raţiunea şi înţelepciunea, Ioan intră în armatele lui Avram Iancu. Toma Nour, după ce constată că Poesis, acest „caos de imagini”, cu receptivitatea ce „seamănă cu undele creţe ale unui vad” l-a înşelat, şi că tot acest „material întâmplător şi netrebuincios” trebuie să cadă „sămânţa individualităţii poporului”, intră şi el între tribunii lui Avram Iancu. Eminescu prezintă mecanismele forţelor concentrice din jurul lui Avram Iancu. Printr-o viziune istorică se deconspiră o raţiune a istoriei, chiar cu vicleniile ei. Acest „dublu” al lui Avram Iancu se dedublează mai departe. Ioan moare, iar Toma Nour rătăceşte, în vis, prin zăpezile şi gheţurile siberiene. Se ştie, în Memento mori, în palate de gheaţă ale Nordului se retrăgeau şi zeii dacici. Oare, nu este o imagine a umbrei lui Avram Iancu, rătăcind prin munţii Ardealului!? Nu este „jertfa” ajunsă imagine plastică? Nu este un simbol în care s-au strâns straturi de adâncime şi suferinţă ale unui popor, în relaţie cu înţelepciunea (Sofia) şi frumuseţea (Poesis)!? Dar ale unui popor care se află mereu supus vicleniilor istoriei.
Într-o scrisoare din Budiniu, trimisă la 13 octombrie 1855, de către Alexandru Papiu Ilarian lui Bărnuţiu, acesta îi povesteşte ce i-a spus un moţ pe drum de la Zlatna la Abrud, când l-a întrebat despre Iancu. „Iancul, (…) Inacu şede acasă, sărac ca noi şi mai batjocorit decât vericare dintre noi. Îmbie-l împăratul cu cruci de aur, cu bani mulţi, cu dreghetorii mari; dânsul nu vru să primească nice una, nice alta, ci-i zise: – Împărate! dă mai întâi muntenilor pădurile ce le apărară ei cu scump sângele lor, şi care le făgăduii eu lor cu tipu şi cu numele tău.” (Iosif Pervain, Ioan Chindriş, Corespondenţa lui Alexandru Papiu Ilarian, I, Cluj, 972, p. 81).
Cine s-a scufundat în apele revoluţiei şi a văzut flăcările de deasupra lor, fără ca fluviul să se schimbe, nu mai poate fi în relaţie normală cu sine, intră în „tâmpire”, capul îi arde „pustiit”, ajunge sceptic, fără iluzii. Avram Iancu să fie primul din istoria noastră care a pierdut orice iluzii!? Să fie numai „citirea” lui Eminescu!? Dar ce putem spune, când pasărea Minervei, zburând din crepuscul, nu poate să anunţe nici o auroră!? Numai lungi umbre trecându-ne peste chip.
Există o clipă în care fiecare simte curgându-i pe frunte cenuşa universalului şi se sminteşte. Intră într-o sacră nebunie, într-o înaltă armonie. Avram Iancu nu s-a mai despărţit de fluierul mioritic. Îl purta cu sine, ca într-un sicriu.
Oare să fie tâlcul pentru care în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, în cap. Mihai Eminescu, Călinescu aşează 5 fotografii ale lui Avram Iancu, şi toate din faza sacrei nebunii!? Omologia de destin. Nici un cuvânt, doar înţelesul.
Şi tu, Panule, vei spune totdeauna, în rând cu mulţi alţii, despre Poet şi Tribun că nu au fost oratori buni, vei cârti că n-au ştiut să se pună în relaţii bune cu Împăratul şi societatea, dar, numai datorită lor, martirilor, acestui şir neîntrerupt, din istoria noastră, rămânem în viaţă, nu ca „robi”, ci ca „prieteni” ai spiritului şi libertăţii, ai Domnului. Şi tu să faci puţina şi necesara memorialistică.

Articole asemănătoare