Dumitru VELEA: REGINA ŞI POETUL SAU CARMEN SYLVA ŞI MIHAI EMINESCU

0 51

 

Ceaşca de ceai însoţită de „ sentimentul unui zeu servit de o muritoare”

Principesa Elisabeta s-a născut la 17/29 decembrie 1843, în castelul părinţilor săi din Monrepos de lângă Rin. Instrucţia umanistă şi cultura sunt la nivel princiar, cunoscătoare perfectă a câtorva limbi, franceză, italiană, engleză, suedeză şi, fireşte, germana. Se căsătoreşte cu Domnitorul României, Carol I, la 3/15 noiembrie 1869. Întreaga ei dăruire se îndreaptă spre acţiuni de caritate şi spre creaţie artistică proprie sau deschidere, ca dialog, spre ceilalţi creatori.

În ceea ce priveşte acţiunile de caritate, înfiinţează Azilul de orfane Elena Doamna, Societatea pentru încurajarea şi dezvoltarea industriilor casnice, Furnica, pentru dezvoltarea culturii viermilor de mătase, Ţesătoarea, Azilul de bătrâni Elisabeta, pentru cei orbi, Societatea Vatra Luminoasă, şi pentru femeile sărace, Societatea Munca. Stăruinţa ei în a sprijini omul ajuns în nevoie sau supus jertfirii a devenit exemplară în timpul Războiului de independenţă în ceea ce priveşte improvizarea de spitale şi îngrijirea răniţilor. Pentru aceasta, crează Institutul Surorile de caritate. Participă direct la îngrijirea şi salvarea răniţilor, rămânându-i în popor numele de mama răniţilor.

În domeniul culturii se face cunoscută sub pseudonimul literar Carmen Sylva (Carmen – cântec; sylva – pădure). Învaţă cu pioşenie şi disciplină nemţească limba română şi se apleacă cu dragoste şi înţelegere spre cultura populară. Lasă posterităţii lăcrările: Poezii româneşti/ Rumänische Dichtungen (Leipzig, 1881); Puiu (legendă, Buc., 1882); Cugetările unei regine/ Les pensees d’une reine (Paris, 1882); Poveştile Peleşului/ Pelesch’s Marchen (Leipzig, 1883); Vârful cu dor/ Le Pic aux regrets (Craiova, 1884; Montpellier, 1884), Bate la uşă/ Es Klopft (Ratisbone, 1887); Bărbăţie feminină/ Frauenmuth (dramaturgie, Bonn, 1890); Cântece/ Lieder (Bonn, 1890); Robia Peleşului/ Pelesch im Dienst (1888); Cuvinte sufleteşti (Buc., 1888); Meşterul Manole/ Meister Manole (Bonn, 1892); În luncă, o idilă, dedicată „copilului meu sufletesc, G. Enescu” – (Buc., 1905); Pe Dunăre/ Reintachters Donaufhart (Romgensburg, 1905); Poezii româneşti/ Rumänische Dichtungen (traducere din poeţii români, Bonn, 1905); Insula Şerpilor (Buc., 1919).

Vârful cu dor face posibilă o relaţie creatoare între Carmen Sylva şi Mihai Eminescu. Literatura română are şansa să păstreze în lumină o frântură din această relaţie dintre Regină şi Poet. Vârful cu dor este o baladă românească, auzită de regină la Peleş, re-creată, sub acelaşi titlu, în proză între cele cuprinse în Poveştile Peleşului, dar şi ca teatru-operă (în versuri). Pe cât de simplă pe atât de dramatică este structura acestei opere: dialogul se realizează într-un spaţiu feeric şi de legendă: cu personaje de sorginte muzicală: Cor de fete (soprani), Balada, Cor, Ionel, Corul păstorilor (tenori şi başi), Baci bătrân (bas), Cor de bărbaţi, Corul spiritelor negurei, Cor al spiritelor muntelui, Corul spiritelor copacilor, Păstori, Maria, Izvoul şi personajul greu de sens Dorul. Pentru traducerea ei, Titu Maiorescu şi Mite Kremnitz (al cărei soţ era doctorul familiei regale, iar ea o admiratoare a lui Mihai Eminescu) au facilitat întâlnirea poetului cu regina. Eminescu traduce Vârful cu dor, baladă română în trei părţi, în trei variante. Spre a surprinde forţa poetului, chiar într-o traducere care nu trebuie să lase loc abaterilor de la originar, să cităm o strofă: „Auzi pornind abia/ Cântare divină,/ Ea tremură lină/ Ş-un suflet zboară cu ea.” Lucrarea apare la Tipografia Curţii, proprietar F. Gobl, la Bucureşti, în 1878, semnată ca autor cu psuedonimul F. de Laroc, iar ca traducător M. E(mine)escu. Muzia este semnată de Zdislaw Lubicz. Dar, negăsindu-se personal artistic pentru a fi reprezentată traducerea lui Eminescu, s-a apelat la un libret italian, traducere a lui L. F. Paganini, cu personal artistic italian, pentru premiera din 25 ianuarie 1879. Spectacolul se reprezintă, apoi în româneşte, la Sibiu, în noiembrie 1879 şi în iunie 1895. Lucrarea este, cu cele trei variante şi aparatul critic necesar, publicată în ediţia critică întemeiată de Perpessicius, M. Eminescu, Opere, vol. VIII. (Ed. Academiei RSR, Buc., 1988, pp. 379-422).

Despre întâmplarea traducerii s-a păstrat în Memoriile Elenei Văcărescu şi un Jurnal al Reginei din care reproducem cu smerenie câteva notări: Eminescu „ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici”. (Nu altfel va nota mai târziu G. Călinescu!) „Avea pe chip acel vag surâs crispat şi copilăresc ce se zăreşte pe portretul lui Schelley (…) Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes, mă compătimi că nu ştiam îndeajuns Moldova sa natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri. (…) A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feţei trădau oboseala unei tinereţi trăite fără bucurie. Degetele îi erau lungi şi îngheţate, obrajii brăzdaţi de riduri albăstrii, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile. (…) Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru ce i-a făcut plăcere, ceva ce seamănă cu sentimentul unui zeu servit de o muritoare. (…) În toată viaţa mea el a rămas pentru mine imaginea poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a celui poet aruncat dezorientat pe pământ, nemaştiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci, a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate”.
Relaţia creatoare a continuat şi în ceea ce priveşte apariţia Luceafărului în germană, la Viena, şi mai târziu în timpul bolii poetului, într-o înfrigurată urmărire şi discretă generozitate.
A fost dat, în ordinea sacră, Carmen Sylva şi Mihai Eminescu să-şi împletească cuvintele, pentru o binecuvântată clipă, în cultura română.
Acelaşi lucru, pe întinse spaţii de dialog, se va petrece după 1989 cu Regele Mihai I al României şi Mircea Ciobanu, cu Regele şi Scriitorul.

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.