Emilia Diaconescu: DUREREA

emilia 1 1

Nu-mi fuge din minte imaginea acelui bărbat din Pitești care ieșea de la Morga din Constanta, după ce identificase cadavrul soției sale, găsit pe stabilopozii din zona unde obisnuiau să meargă în vacanțe! Era întruchiparea durerii imense, a neputinței celui care, copleșit de loviturile vieții, nu poate să exlame decât:,,e greu, e foarte greu,,!
Spunea el (un bărbat în jurul a 50 de ani, probabil preot, după infătisare) că, până în urmă cu opt luni, erau o familie fericită.Soția, avocată – probabil de succes -, fata-studentă la Stiinte Politice si cu o bursă la Harvard,un copil frumos, sociabil, plăcut. Isi amintea cum soția se ruga la Dumnezeu si mulțumea pentru că are o familie implinită,că a primit tot ceea ce si-a dorit de la viață.
Cum se petrec lucrurile în viața asta! Ce dereglare apare undeva încât, atunci când iti este mai bine, esti lovit crunt: unicul copil moare, alături de alti tineri, în vacanță, într-o tară străină? De ce s-a ajuns acolo si cum poate un părinte să gestioneze o asemenea situație?
Iată,că nu poate! Mama, împlinită material si profesional, nu poate să mai trăiască stiind că fata, sensul vietii ei, a dispărut brusc!
Credeti-mă,o înteleg perfect.Nu stiu dacă foarte multi dintre noi am fi luat această decizie a sinuciderii, dar, faptul că durerea este atât de mare că nu poți să o mai duci, este de înteles. A făcut bine, a făcut rău, doar Dumnezeu va decide, dar, o viată în care mereu îți amintesti de copilul tău dispărut, pentru care te-ai sacrificat, si în care ti-ai pus atâtea sperante, este cumplită si iti trebuie foarte mult curaj să o trăiesti.
O inteleg perfect pe mama din Pitesti pentru că trăiesc ceva asemănător (nu de aceeași amploare). O colegă îmi spune că trebuie să mă gândesc că sunt cazuri si mai grele ca al meu.Stiu,asa este,dar (ca o egoistă ce sunt), i-am spus că exista si mii de cazuri fericite!
Inchei, cu o expresie des uzitată:,,nu-i da, Doamne, omului cât poate să ducă!,,

Parteneri