De ce caut, iubito, mereu alte înțelesuri și vorbe
Iată în aer uși de aer care nu se deschid
Iar eu mă proptesc în ele și împing cu forță.
Niciodată, niciodată, iubito, ușile de aer nu se deschis,
Niciodată ușile de aer nu sunt de aer.
E primăvară, iubito, liliacul s-a culcușit sub geamul nostru
Mov ca o cometă care își trage sufletul
Tu dormi, ca de obicei, mai mult decât mine
Eu nu dorm de când m-am născut
Și chiar înainte de a mă naște cunoșteam insomnii.
Din acest motiv am timp berechet
Să caut sub coaja vorbelor alte vorbe
Și sub coaja descojitelor vorbe
Goale ca niște pinguini,
Știi doar cât de caraghioși sunt pinguinii rămași fără înveliș,
Vorbele dinlăuntrul vorbelor.
Iată, tu te-ai trezit plângând,
Ai visat, spui printre lacrimi, că mureai
Și te despărțeai de noi toți
De mine și de fiica noastră care doarme în leagănul ei.
Când visezi că mori ți-a murit moartea,
Am citit undeva, într-o carte științifică despre vise,
Nu știu cum mi-a venit să spun asta,
Aproape că-mi vine să cred și eu
Tu, oricum, crezi, și începi să torci liniștită
Apoi adormi din nou
Și sânii tăi spun parcă o rugăciune
Iar trupul tău atât de cuminte în brațele mele.
Am timp, iată, să caut în aer ușile mele de aer
Pe care aș vrea să le dau de perete
Pentru a vedea, în sfârșit, înțelesul de dincolo de înțelesuri
Vorbele învelite mereu în pijamalele altor vorbe
De nu mai știi cum arată trupul lor adevărat
Așa cum l-a născut mama cuvintelor
Umed și neîmperecheat în ascunzișuri.
Doarme sub fereastră cometa obosită a liliacului
Cum de-a poposit chiar sub fereastra noastră?
Primăvara învie din toate articulațiile
Și articulațiile ei, Dumnezeule, sunt toate din cuvinte
Nimic nu există fără cuvinte
Poate că de aceea la început a fost cuvântul.
Tu ți-ai recăpătat în brațele mele liniștea,
Ești atât de frumoasă încât nu te pot povesti,
Cuvintele mele încă se descojesc
Ca niște pui care ies din ouă
Cuvintele mele sunt încă ocupate
Cu garderoba lor care nu se termină niciodată.
30 aprilie 2013, București