Ești modest sau pocnești de îngâmfare?

Ești modest sau pocnești de îngâmfare?

Este, modestia, un cusur sau o calitate? Pictorul Sabin Bălașa, bun prieten, care s-a prăpădit acum câțiva ani, dar picturile lui înfrumusețează pereții unor averi, era un personaj cu totul accesibil. Dacă-i deveneai amic sau veneai în casa sau atelierul lui, pictorul, după ce te descosea cu maieutica lui de oltean dedat la știința lui Socrate, îți cerea să-i zici tu și să-l strigi pe nume. Dacă nu-l tutuiai se supăra și se simțea insultat. Sabin, l-am chestionat eu într-o zi, părându-mi-se excesivă modestia lui, iar amestecul adesea de nulități pripășite în anturajul atelierului de lângă televiziune, neavenit, tu ești vreodată îngâmfat? Cum să nu fiu? – a sărit el de pe scaun. Ne găseam în apartamentul lui de pe Kisselef. Eu sunt îngâmfat într-una! Pleznesc de orgoliu! Cum de mă întrebi? Modești sunt proștii! Pe ce-ți bazezi avântul autoadulării personale pe care, fie vorba între noi, nu ți-o observ, oricât m-aș chinui? – am insistat eu. Dragul meu Lucian, eu sunt văr cu Michelangelo, eu sunt din neamul marilor pensulari ai lumii, cum să nu pleznesc de îngâmfare? Și se umfla teatral cu pieptul lui subțire, prelungire a țigării de care nu se dezlipea. Odată am făcut un legământ să ne lăsăm amândoi de otrava tutunului. Măcar un an. Era miezul nopții, într-o miercuri! Nu ne vedem douăsprezece luni, dar respectăm legământul care începe din clipa asta. Gata? Gata! Pe ce facem prinsoare? Păi pe bucuria că nu mai fumăm! Tragem un chef, la mine sau la tine, peste un an!
A fost greu să nu ne vedem, dar nu ne-am văzut. Cu o seară înainte de soroc, aveam în grădină, la București, niște muncitori de la Sângeru, cu care săpam o groapă care urma să devină bazin cu apă în care să înoate copiii mei. Era prea mult să-i zic piscină, iar un escavator nu putea intra din stradă să sape și să transfere pământul într-un camion, din grădina situată în spatele casei. Treaba, la care m-am angajat și eu, cu sforțări nădușite, începea seara și se ducea până după miezul nopții. Unul de la mine din sat, poreclit Șurub, trecea de la o țigară la alta, cu dexteritatea cu care băga aer în sticlele de bere, venite succesiv. Am simțit ademenirea de diavol a păcatului meu vechi. I-am cerut o țigară – fuma ceva fără filtru – și am fumat jumătate din cuiul de sicriu blestemat. Era încă o zi până la împlinirea rămășagului meu cu Sabin. M-am simțit brusc vinovat de tembelism. L-am sunat să mă spovedesc. Era după miezul nopții. Dragul meu Sabin, zic, am păcătuit. Sunt nevrednic de un rămășag. Mi-am aprins o țigară! A făcut o pauză, apoi m-a vindecat pe veci de astfel de angajamente: Eu am ținut doar o săptămână! Nu ți-am spus, sperând ca măcar tu să poți!
Dar să mă întorc la cusurul sau calitatea de a fi îngâmfat. Am găsit acum un ceas un comentariu la articolul meu, ultimul sau penultimul postat la rubrica ”Editoriale”, de la amicul Eugen Blaga, profesor universitar la Sociologie și scriitor, unul dintre cei mai rafinați cunoscători ai vechiului București, cu obiceiurile lui aristocratice, cu Capșa, cu cafenelele unde deodată cu caimacul, sorbeai și subtilitățile cărturărești ale vremurilor apuse.” Păcat că zâmbetul unei femei poate deveni mizerabil. Un zâmbet obraznic, sfidător, tupeist, nesimțit, arogant. Iată ce a adus CVT pe lume!”, scrie profesorul Universității bucureștene, în subsolul însemnărilor mele despre unii miniștri contemporani, aici fiind vorba despre portretul însăilat de mine unei ministrese care face explozie de îngâmfare.
De ce dă peste ciaunul personalității lor relative, peste micimea de ibric, fiertura politică? De ce nu-și mai încap în piele? De ce sunt doldora de îngâmfare, din cerul lor de câlți de deasupra poporului? Din motive de surplus de avere, poate, din constatarea că-i ușor de dus de nas prostimea, cu discursuri la televizor, iar tu să te umfli și să te tot umfli, mic și puturos ca un gândac, nederanjat de-o revoltă și neșifonat de-o replică. Din aste pricini. Să porți, cum purtam eu cu Sabin Bălașa, orgolios cu eleganță, infatuat cu discreție, o discuție despre modestie cu un ajuns al zilelor noastre, din cei care au faultat școala primară, dar au trei masterate într-o lună, după ce anul trecut au biruit, în paralel, trei facultăți particulare? Iertare, Sabin, că te-am amestecat, fie și cu scuza de a proba o antiteză, în ciorba mizeriei de care tu ai scăpat.

P.S.

Aflu că guvernul din care face parte și monumentul feminin de înfatuare de mai sus, introduce, pentru români, taxa suplimentară pe zahăr, sare și grăsimi. Untura de porc nu fusese până acum impozitată ca un lux, pătrunderea cu inspectorii în cămara țăranului după tăierea porcului, fiind, după opinia mea, porcească. Nimic nou, însă, sub Soare! Am avut impozit pe fumul casei, reapărut ca impozit pe gospodăria individuală, iar un  împărat roman, Vespasian, impozita closetele și așa a rămas în istorie. Din pricina asta, buda din fundul grădinii se mai cheamă, și azi, Vespasian.

Abonează-te la noutăți

Articole asemănătoare