În loc de „Buni zori!”. Pași în Muzeul Borsec

borsec

Ion Froicu este șeful serviciilor de pază și protecție din Romaqua Group, cea mai mare și singura unitate balneo-industrială aș zice, din Borsec. Toată lumea lucrează aici. Fie că-s secui, fie că-s români, unguri, polonezi, sau urmași ai sticlarilor slovaci sau cehi, 99 la sută din populația activă lucrează în cele două mari fabrici de îmbuteliere sau în uriașele depozite unde vin și alte produse ale companiei. Ion e un bărbat în fire. A lucrat în fosta miliție și, în timp ce unui coleg al lui i se tăia capul, iar extremiștii maghiari jucau fotbal cu mingea însângerată a fostului său cap, în fața copiilor victimei, el, Ion, tot fost milițian, a rămas pe loc. Revoluția nu l-a considerat vrășmaș și nimeni, ungur sau român, n-a avut nimic cu el tocmai pentru că nu a dat semn că se teme. Descuie muzeul care e într-o clădire păzită sus de un tânăr. Tânărul dăduse ieri examenul de atestare a vigilenței și calităților de paznic. Ce păzești? – îl întreb. În jur sunt copaci. O femeie cară câteva sticle umplute la un izvor mai sus. Cerul e senin. Se uită împrejur și zâmbește.

Păzești cerul! – glumesc eu. Vezi că e o probă de examen, îl atenționează Radu Lăzăroiu, directorul general. Tânărul crede că glumesc cu el și are dreptate. Glumesc. Nimeni nu poate sparge sau fura Muzeul Borsec. Sunt înăuntru mai ales copii ale unor gravuri vechi, poze mai noi, sticle din lunga istorie de 210 ani a îmbutelierii. Pe un raft stau înșirate vase vechi de lut în care erau transportate departe, la Cluj, la Budapesta, la Viena, ceva mai încoace, la București, apele tămăduitoare. Unele seamănă cu amforele grecești sau romane, altele sunt ulcelele făcute azi de olarii din Oboga de Olt, de meșterii maghiari din Korund, sau de cei din Horezu de Vâlcea, cu faimosul lor cocoș oltenesc. Întârzii iscoditor pe o gravură de epocă. Un drum – înțeleg că am trecut pe el la venire, în varianta asfaltată – întoarce grafic traseul unui automobil pe peretele unei pante.

Înăuntrul motoumblătoarei pe roți, o doamnă cu umbrelă de soare împarte cu șoferul și soțul, acesta cu pălărie de fetru, interiorul deschis al mașinii care e la jumătatea distanței dintre limuzina începutului de secol trecut și caleașca secolului al XVII-lea. În urmă, cu o bicicletă ținută din laterală, un bărbat din lumea bună cară un coș cu merinde pentru un picnic pesemne. Se mai văd, pe același drum în curbă, patru persoane, cu predominanță feminină (trei femei și un bărbat) ilustrând preumblările la Băi. Lume relaxată, sub un cer care nu amenință cu ploaie, iar norul nu fusese încă descoperit în această gravură.

Discutăm despre îmbuteliere, ilustrată și ea, sărac aș zice, în Muzeu. Ceea ce azi se petrece în niște popice de plastic care vin la Borsec de la București, și arată ca niște cartușe în care suflă mașina cu aer fierbinte, făcându-le sticle de diverse calibre, atunci se petrecea în sticle meșterite de sticlarii slovaci, aduși la fața locului de un întreprinzător pe care l-am pomenit și pe care-l vom mai pomeni în scrierea noastră și care, cheltuindu-și toată averea pentru modernizarea Borsecului, a murit sărac. Proprietarii de azi i-au comandat o statuie. Sper să mă găsesc acolo la suirea ei pe soclu. Eu aș mai așeza o statuie celui care a riscat cel mai mult azi pentru Borsec, inclusiv încăpățânarea de a avea 700 de muncitori în halele de îmbuteliere, în loc de 300 câți spune managerul că i-ar trebui, dar cuvântul dat trebuie respectat. Și omul căruia borsecenii i-ar face statuie e cel care, cheltuind enorm în plus, s-a încăpățânat să se țină, cu toate riscurile financiare, de cuvânt. A promis 700 de locuri de muncă și 700 au rămas. Dar despre asta la alt capitol al Cărții Cărților Borsecului.

Muzeul rămâne, în pădurea care renaște din mijlocul fostei stațiuni, cu brazi înalți dar și case care ieri nu erau, un reper. E o strofă dintr-un poem al aducerii aminte. Aproape de Muzeu sunt izvoarele pereche ale împăratului Frantz Josef și împărătesei Sisi. Ghici care-i al unuia și care al celuilalt? Nu ghicesc. Îmi place să mă mișc printr-o enigmă. Când voi afla tot și voi așeza pe hârtie, scriitorul din mine se va retrage, lăsând o carte care, cine știe, va sta și ea în aceste rafturi, între amforele de lut și trăsurile motorizate ale zilei de mâine. Ne vom revedea, Muzeule!

(Lucian Avramescu, din volumul „Cartea cărților Borsecului”)

Parteneri