Exclusivitate. Interviu cu prof. univ. dr. Ioan Bradu Iamandescu, alergolog, despre viața ”într-o lume alergică la ea însăși”

Exclusivitate. Interviu cu prof. univ. dr. Ioan Bradu Iamandescu, alergolog, despre viața ”într-o lume alergică la ea însăși”

 

– Stimate domnule profesor Ioan Bradu Iamandescu, sunteţi un nume într-un domeniu care, până nu demult, a fost mai puţin explorat , cel al alergologiei. Mai întâi, care-i traseul spre a ajunge o personalitate în lumea medicală? Cum aţi făcut? Ce v-a adus aici? Câteva date de filosofie a adolescentului care aţi fost n-ar strica pentru învăţăceii de azi!
– Această întrebare a dvs mă obligă să schiţez traiectoria destinului începută pe băncile liceului. Consider că ea a fost influenţată de mai mulţi factori, să le spunem biografici şi pe care îi voi enumera. Primul dintre ei se referă la orientarea către viitoarea profesie, cea de medic. Declicul s-a conturat la prezentarea idealizată a figurii medicului recepţionată de mine din lectura unor cărţi precum ”Parada” şi ”Obstacole” de Lloyd Douglas , ca şi a renumitelor ”Citadela” a lui Cronin sau „Cartea de la San Michele” de Axel Munthe şi cunoscând îndeaproape un vrednic ”doctor de cartier”, înfocat wagnerian, dr Gheorghe Cocu, coleg de promoţie cu Prof. Dr. Aurel Păunescu-Podeanu şi cu profesorul de mai târziu dintr-o generaţie mai tânără, Alexandru Trestioreanu. Ambii profesori au ajuns peste ani şefii ierarhici şi magiştrii mei ”de etapă”.
Pasiunea mea pentru medicină a fost potenţată şi de sclipitorul talent didactic al unui profesor de Ştiinţele Naturii de la liceul Ion Neculce din Bucureşti, Corneliu Raianu şi, în acea vreme, a fost la concurenţă cu cea pentru muzică – întreţinută de programele muzicale ascultate la un vechi radio Phillips (difuzată de Radiodifuziunea română prin programe de foarte bună calitate – dar mai ales de progresele făcute de mine la lecţiile de pian acordate de o profesoară extrem de inteligenţă şi talentată, sora profesoarei de pian a ”copilului minune” de atunci, Dan Grigore.
În plus, în compania bunicului meu, preotul Constantin Moise, absolvent al facultăţilor de Teologie şi Filozofie, Protopop de Ilfov, m-au condus de la interesul viu pentru conceptele filozofice spre domeniul psihologiei, mai apropiat de medicină, fapt ce a putut să explice orientarea mea definitivă ulterioară spre cele două facultăţi (medicină – absolvită în 1967 şi psihologie – frecventată între anii 1970-1974).
Alegerea acestor facultăţi nu a fost deloc uşoară din cauza unor obstacole reprezentate de alte două înclinaţii, cea pentru literatură română (am fost olimpic în acest domeniu) şi limba latină, deci o posibilă orientare filozofică, dar şi o posibilă îmbrăţişare a unei cariere muzicale (compoziţia, aşa cum m-a sfătuit genialul compozitor Paul Constantinescu, cel care a avut marea amabilitate să mă primească într-o audienţă solicitată de mama mea, încurajată de succesul meu de premiant I (în vârstă de 12 ani, îmbrăcat în pantaloni scurţi, la un concurs de cultură muzicală cu participarea unor concurenţi – cu excepţia mea – melomani, adulţi, la vârstele senectuţii.
Aşadar, un traseu biografic ce conţine câţiva factori concordanţi, necesari pentru o viitoare realizare profesională: pasiunea pentru un domeniu adesea exclusivist (muzică), dar numai dacă această pasiune ar fi fost hrănită şi cu roadele primite din alte teritorii ale cunoaşterii.
Adăugăm la aceşti factori ”modelele” umane de succes, de regulă charismatice, pe care le-am avut în faţă – şi nu-i subestimaţi rolul! -întâmplarea! Dar trebuie să recunoaştem valabilitatea dictonului: Audaces fortuna juvat.
În cele din urmă, înţelegând sfatul categoric al maestrului Paul Constantinescu, că nu pot fi urmate în acelaşi timp două cariere pretenţioase, cea muzicală şi cea medicală (precum Berlioz),am ales profesia medicală pornind de la ideea că în zilele noastre e greu să te măsori cu Bach, Beethoven sau Mozart, pe tărâmul compoziţiei.

– Domnule profesor Iamandescu, sunteţi licenţiat în psihologie şi aţi înfiinţat prima catedră de Psihologie Medicală la Universitatea de Medicină şi Farmacie Carol Davila din Bucureşti. Puteţi să-mi vorbiţi despre acest subiect?

– Mă bucur că aţi atins acest subiect, deoarece – după terminarea facultăţii de psihologie – am ajuns să evaluez bolnavii mei, nu numai pe cei alergici având şi aceştia comorbidităţi din alte specialităţi – (boli interne şi psihiatrice) dintr-o dublă perspectivă – medicală şi psihologică – drept care mi s-a oferit şansa să efectuez cercetări ştiinţifice în domeniul psihosomaticii, aflată în acel moment (1970-1980) într-o profundă restructurare referitoare la abandonarea psihologizării medicinei (absolutizarea cauzalităţii psihologice în detrimentul celei bio-medicale).
Profitând de ”punerea la punct” a acestui raport între psyche şi soma de către George Engel în 1977 – prin crearea celebrului model bio-psiho-social al sănătăţii şi bolii, pe care mi l-am însuşit cu entuziasm, reuşind să public în anii 1980 – 1990 articole în reviste medicale româneşti (destul de puţine la acea vreme!) dar şi internaţionale – tratând în special relaţia dintre bolile alergice şi factorii psihosociali (viitoarea substanţă din care s-au născut cele două cărţi de PsihoNeuroAlergologie, în engleză) publicate mai târziu, în 1998 şi în 2007. A două ediţie a fost publicată în colaborare cu un colectiv de personalităţi internaţionale din domeniul alergologiei şi psihologiei.
Ca practician alergolog, am început să văd suferinţele bolnavilor mei prin ”ochelari de psiholog”, iar din momentul în care am început să scriu primele cărţi cu o gestaţie îndelungată (”Stresul psihic şi bolile interne” şi cele două ediţii de Psihologie Medicală, 1994 şi 1996), a urmat să apară, aproape în fiecare an altele, ajungând în prezent la 25. În toate aceste cărţi cu finalitate didactică, dar şi pentru publicul medical şi al psihologilor am încercat să inovez o serie de concepţii depăşite la sfârşitul secolului 20 din domeniul psihosomaticii, punându-le în coordonatele Medicinei Bazate pe Evidenţă şi, de asemenea, să propun noi domenii de interes pentru medici şi psihologi.
Primul dintre ele a fost psihoalergologia care a rămas, până în prezent, o contribuţie inaugurală pe plan internaţional amplificată ulterior de alte contribuţii româneşti ale foştilor mei doctoranzi, care au dezvoltat conceptele mele referitoare la: astmul bronşic cu trigger psihogen, problematica psihosocială a bolnavilor alergici la medicamente, urticaria psihogenă, astmul bronşic la copii etc.
De menţionat recunoaşterea internaţională a celei de-a doua ediţii de PsihoNeuroAlergologie prezentată la Congresul Mondial de Psihosomatică de la Torino în 2008, la care am fost unul dintre cei patru autori de curs pre-congres, figurând şi în comitetul de organizare al congresului.
Pasiunea mea pentru psihosomatică – pe care o consider ca pe o concepţie care integrează cele patru domenii ale sale: bio, psiho, social şi cultural în activitatea practică a medicilor – a stat la baza efectuării unei teze de doctorat cu tematică de psihosomatică, în premieră la noi în ţară (1980, sub conducerea ştiinţifică a prof. dr. Radu Păun, uriaşă personalitate a medicinei româneşti) şi mai târziu a unor cărţi de profil între care un tratat de psihosomatică – reunind că autori medici şi psihologi. În scopul coordonării unei activităţi de cercetare psihosomatică, am înfiinţat Societatea Română de Ştiinţe Aplicate şi Medicină Comportamentală, al cărei preşedinte-fondator-onorific am rămas şi în prezent.
După pensionarea forţată a cadrelor didactice din UMF Carol Davila, din 2011 (contrară statutului universităţii, care prevedea vârsta de pensionare la 70 ani – dictată de ministrul Funeriu, ”exact” la 7 februarie, cu trei săptămâni înainte de încheierea primului semestru ( o obligaţie elementară, morală a determinat cadrele didactice pensionate să încheie situaţia studenţilor, participând benevol la corectarea lucrărilor de examen – am continuat, cu aprobarea anuală a senatului, activitatea didactică în cadrul Şcolii Doctorale a UMF, în calitate de Profesor Asociat, retribuit prin plata cu ora, ceea ce eu numesc – în chip oarecum metaforic şi cu un uşor amuzament – postul de ”zilier didactic”.
Trebuie să subliniez faptul că încă din vremea în care universitatea noastră era condusă de Prof. Dr. Lauretiu M. Popescu, am obţinut calitatea de conducător de doctorate în specialitatea Psihologie Medicală, fiind şi în prezent o specialitate accesibilă în special medicilor şi psihologilor din toată ţară, chiar din străinătate, având în prezent o doctorandă din Israel, psihiatră, cu calităţi intelectuale excepţionale.

– Sunteţi, dincolo de titlurile pe care le deţineţi, membru în cea mai importantă instituţie europeană legată de alergii, Academia Europeană de Alergologie şi Imunologie Clinică. Ce-i învăţaţi, ce vă învaţă ei pe Dumneavoastră? E o şcoală a continentului pe acest domeniu şi care-s punctele care strălucesc pe acesta harta a medicinei specializate?
– Instituţia menţionată de dvs este un for ştiinţific extrem de important pentru alergologii din Europa, mai ales că este o regulă ca la congresele sale anuale să participe alergologi din toată lumea (SUA, Japonia, America de Sud, de exemplu).
Pentru mine a fost o sursă valoroasă de instruire în domeniu încă din anul 1986, când am participat pentru prima oară la congresul EAACI de la Budapesta, după care am continuat să fiu prezent în fiecare an (totdeauna cu comunicări orale) şi până în anul 2012 inclusiv, când sponsorizările din toată perioada anterioară au încetat, punându-mă în situaţia de a putea să continui această participare anuală cu condiţia achitării unor taxe exorbitante pentru bugetul meu personal (700 euro + cazarea şi deplasarea la aceste conferinţe).
În cei aproape 30 de ani de participare la aceste evenimente care mi-au oferit posibilitatea de a cunoaşte ultimele achiziţii ale cercetării ştiinţifice în domeniul alergologiei teoretice şi practice, am avut ocazia să cunosc personal corifeii alergologiei (o parte dintre ei fondatorii acestui domeniu foarte tânăr, apărut după anul 1950) şi am legat relaţii fructuoase şi durabile cu o parte dintre aceştia, unii dintre ei acceptând să participe – prin capitolele scrise – la ediţia a doua a cărţii mele Psychoneuroallergology, apărută în 2007, răspândită în întreagă lume de către cunoscuta editura medicală Karger&Basel.
Am activat până în 2014 în comitetul CEFCAP, cu sarcina de a face propagandă în favoarea cunoaşterii cauzelor şi profilaxiei bolilor alergice în rândul publicului larg, inclusiv în România, unde am avut o astfel de activitate prin circa 25 apariţii televizate, prin articole în prea noastră, pe lângă numeroase conferinţe în rândul medicilor de familie.
Referitor la membrii EAACI, este posibil ca ei să fi învăţat de la mine câte ceva din prezentările mele orale referitoare la astmul cu trigger psihogen, tulburările psihologice la bolnavii alergici, în special la cei cu alergie medicamentoasă, terenul psihologic şi somatic în urticaria fizică etc.

– De ce se înmulţesc astăzi alergiile, domnule profesor? Trăim într-o lume care devine pe zi ce trece mai alergică la ea însăşi?
– Într-adevăr există o adevărată explozie a bolilor alergice în societatea contemporană şi întrebarea dvs conţine metaforic o parte din răspuns: da, lumea noastră actuală devine tot mai alergică la ea însăşi. Deoarece pe lângă alergenii naturali, ”clasici” (ex: polenul, laptele etc), apar noi alergeni ”moderni” (ex: medicamentele), alergenii profesionali, aditivii alimentari, poluanţii atmosferici etc
Am definit alergia cu ocazia unor emisiuni TV, într-un mod plastic, drept un exces de zel al imunităţii, deoarece ea este o imunitate deturnată de la ”scopul” iniţial, legat de protecţia faţă de ”duşmanii” organismului (bacterii, virusuri, fungi etc).
Alergia reprezintă astfel o reacţie inflamatorie faţă de substanţe ”inocente” precum alimentele, medicamentele, polenurile, antisepticele etc.
Deci, avem astăzi de-a face cu un exces de noi alergeni, la care se adaugă acţiunea larg răspândită a stresului psihic, cu efect potentator al instalării alergiei dar şi de trigger al manifestărilor clinice alegice (rinite, astm, urticarie, şoc anafilactic etc). Astfel, se poate justifica în mare măsură explozia bolilor alergice prin aceşti doi factori principali: poluarea (industrială, casnică etc) şi modul de viaţă stresant, ca atribute specifice lumii contemporane, ”alergică la ea însăşi”.

– Citim adesea despre suferinţe alergice la copii. Puteţi să daţi câteva sfaturi utile cititorilor noştri care sunt părinţi şi se confruntă cu astfel de suferinţe?
– Cu tot respectul pe care îl am faţă de vârstnici (eu însumi fiind din această categorie), atunci când intră în cabinetul meu un septuagenar, mă simt puţin amuzat de faptul că el este extrem de convins de faptul că are ”o alergie” nou apărută, în premieră, deoarece bolile alergice sunt apanajul copilăriei.
Ele apar din primii ani de viaţă (devin manifeste de regulă de la vârstă de 2 ani) şi evoluţia lor se estompează după pubertate la circa 50 la sută dintre copii, datorită unor factori multipli – între care cei endocrini – şi datorită instalării fenomenului de toleranţă, în special faţă de alimentele care au generat în prima copilărie stări alergice cutanate şi respiratorii. În orice caz, după vârsta de 20 de ani, alergiile se asociază cu alţi factori etiologici, în special de ordin infecţios, aşa încât devin mai puţin vizibile în contextul plurifactorial al bolilor contemporane, deşi mult mai rar – aceste alergii se menţin până la adânci bătrâneţi (în special, alergiile medicamentoase).
Sfaturile pe care le-aş da părinţilor care au copii alergici ar fi multe, însă ele depind de particularităţile bolilor respective.
Totuşi, voi da câteva sfaturi cu finalitate profilactică: părinţii care au boli alergice trebuie să aibă în vedere că ponderea ereditară a acestor boli este foarte însemnată şi de aceea, expunerea unei gravide alergice la alergenii la care ea este sensibilă sau la alimente recunoscute că fiind alergizante (nuci, fructe de mare, conserve etc) şi tratament medicamentos, în special penicilină, trebuie combătută, iar după naştere, copilul va trebui urmărit, în special din momentul introducerii în alimentaţie a laptelui de vacă, cu atenţia îndreptată spre afectarea pielii (aspră, uscată), cu eventuale erupţii, dar şi spre apariţia frecvenţa a răcelilor, mai ales în sezonul cald, când micuţii prezintă, în plus, obiceiul de a se freca la ochi (alergie la polen).

– Intr-o carte a sa, poetul Lucian Avramescu, unul dintre admiratorii Dumneavoastra de o viata, asa spune el, povesteste o intâmplare pe care i-ati relatat-o. Un bolnav a inceput să aiba crize de astm numai în cursul vizitelor făcute în casa de ţară a socrilor, fără a avea teste pozitive la praful de casă ori la polen dar resimţind în mod evident antipatia soacrei. Crizele au dispărut cu desăvîrşire dupa încetarea acestor vizite dar au reapărut după ce – în urma parastasului la un an de la moartea soacrei- soţia bolnavului a instalat în dormitorul casei din Bucuresti portretul soacrei. La recomandarea Dvs de a expulza portretul buclucaş, crizele au disparut din nou. Referitor la acest exemplu, cât lucrează psihicul în alergii ?

– Cazul relatat de Dvs răspunde întrebarii pe care aţi pus-o prin ilustrarea unei modalităţi – înca insuficient sesizată de clinicieni – de declanşare pe cale psihologică a simptomelor somatice, şi anume reflexele conditionate. Dacă există cazuri numeroase în care rolul declanşant de către stres al unor simptome este evident, cei care pun totuşi la îndoiala o astfel de relatie pot fi convinşi de acest rol de trigger al stresului prin realizarea unor cercetări experimentale, bazate pe modele de inducere a unor stresuri(calcul aritmetic ,vizionarea unor filme cu accidente de muncă, etc.) ale căror efecte să poată fi cuantificate prin modificarea – sub acţiunea stresului – a unor parametri specifici de laborator,ca de exemplu nivelul cortizolului salivar, glicemiei, ECG sau tensiunii arteriale şi – aşa cum am demonstrat, personal, la bolnavii astmatici – probele ventilatorii.
Ceea ce trebuie reţinut este faptul că factorii psihologici -strâns legati de cei sociali – acţionează ,pe termen lung ,în edificare bolilor cronice iar ,pe termen scurt ,în declanşarea simptomelor acute .
Am insistat întotdeauna asupra faptului că factorii psiho-sociali produc tulburari reversibile sau ireversibile (lezionale) acolo unde există o fragilitate predispozantă de organ, de exemplu – în cazul unui cutremur sever- unii oameni fac crize de hipertensiune arterială sau un infarct miocardic, alţii pusee ulceroase sau chiar perforatii gastrice iar depresiile accentuate, prelungite, pot contribui la apariţia unui cancer, conditionat totuşi de un complex de factori cauzali, in special oncogenetici, al căror efect este accelerat, însă, de scăderea imunităţii, determinată de instalarea depresiei.
Important pentru diagnosticul medical este faptul că simptomele unei aceleiaşi boli pot fi declanşate de stres dar si de factori pe care i-am numit „organo-specifici”,aşa cum este polenul pentru unii astmatici, aspirina pentru bolnavii cu ulcer sau dulciurile pentru diabetici …(Va urma. Interviul face parte din volumul ”Greii medicinei romănești”, în pregătire la AMPress)
Interviu consemnat de Giorgiana Radu, AMPress

Articole asemănătoare