Florentin Scaleţchi: Nu mai am răbdare… (4 )

Florentin Scaleţchi: Nu mai am răbdare… (4 )

După ce comuniştii ne-au făcut şi au gestionat o ţară, din care au lipsit apa, lumina, căldura, gazele, săpunul, mâncarea, locuinţele, hainele, mijloacele de transport şi şoselele sigure pe care să putem circula în siguranţă şi confort, fără mijloace de comunicare, dar cu multe fabrici şi uzine, multe combinate de toate felurile de la industria grea la cea uşoară, exploatări miniere, o flotă comercială şi una de pescuit oceanic, transport feroviar, agricultură şi zootehnie industrială,etc.
Cu toate că, în această ţară cu o ideologie greşit- comunistă, sute de mii de români au suferit şi chiar au murit în închisorile politice, sau au cunoscut gulagul autohton prin deportări masive, spre zone izolate, numai pentru curajul de a se opune acestui regim ilegal, criminal şi odios, societate, pentru care fiinţa umană, practic, nu avea nici un drept.
Deşi, noi toti, am îndurat 50 de ani de Comunism şi Dictatură, apropiată cu cea din Coreea de Nord, şi care inevitabil ne- a dus spre o revoluţie cu mii de victime, ca să schimbăm o ţară comunistă într-una capitalistă, dintr-o societate unde trona dictatura şi fenomenul totalitarismului într-un stat democrat de drept, unde există pluripartism, economie funcţională de piaţă şi o societate civilă puternică, căci în ţările cu dictaturi, societatea civilă practic nu există.
De 27 de ani, de capitalism de junglă, vrem să facem trecerea de la o societate la alta dar, din păcate, fără mari realizări bătând pasul pe loc, am ajuns azi să ne justificăm în mod penibil, spunând, mereu şi mereu, obositor de-a dreptul că, suntem încă o ţară tânără, că facem reformă şi restructurare, că vrem schimbare, că vrem să scăpăm de tarele trecutului şi să ne fie respectate drepturile fundamentale ale omului şi cu certitudine ne dorim, să trăim cu toţii în demnitate, dar nu prea facem nimic pentru a obţine asemenea lucruri.
Şi ce avem după aceşti 27 de ani de mare „travaliu”, de reforme interminabile de tot felul de ratări şi bâlbâieli, de aşteptări şi eşecuri, de pierderi umane şi materiale, insurmontabile.
Ce ne- a mai rămas ? Aproape nimic.
Idioţii de comunişti, ne-au închis graniţele, ne-au izolat şi printr- o propagandă greţoasă şi mincinoasă, ne prezenta, zi de zi, realizările societăţii multilateral dezvoltate. Fără un termen de comparaţie, cei mai mulţi români credeau că, în România, e raiul pe pământ. Nimic mai neadevărat.
Am fost minţiţi şi ţinuţi cât mai departe de frumuseţile acestei planete, create de mintea umană de- a lungul secolelor. Izolaţi şi lipsiţi de tehnologii moderne, de lumea IT-ului, a roboţilor şi a mecanismelor de uşurare a muncii, comuniştii s-au lăudat tot timpul cu crearea locurilor de muncă pentru toată populaţia ţării. S-a ajuns în acest fel la aberaţia de ai trimite după gratii pe toţi cei care nu se încadrau în câmpul muncii. Căutând drumul spre lumea liberă, mulţi, foarte mulţi, au încercat să părăsească ţara prin toate mijloacele posibile şi imposibile. A existat ,chiar, unul ca mine, autorul acestor articole, caz unic în lume, care a avut marea îndrazneală să părăsească gulagul românesc plecând spre lumea liberă, împreună cu o navă mineralieră de 12,500Tdw ”URICANI” de 310 m lungime, şi echipajul său pe care îl conduceam în calitate de comandant de cursă lungă. Acţiunea a eşuat şi consecinţa acestei neruşinate îndrazneli s- a finalizat, pentru mine, într-un mod cât se poate de rău, fiind condamnat de două ori la moarte pentru „Complot în vederea trădării, subminării şi sabotării societăţii comuniste din România”. După o suferinţă la extrem, timp în care am fost dus, de două ori, în faţa plutonului de execuţie, trăind timp de 5 ani, în închisorile politice, cu lanţuri permanente, de 28 kg, la mâini şi picioare. A venit şi 22 decembrie 1989, ziua când populaţia României a crezut că a scăpat de dictatură şi de odiosul, criminalul şi ilegalul regim comunist,moment când şi eu am fost eliberat şi adus în prima conducere a ţării ca Preşedinte al Comisiei legislative, juridice şi a drepturilor omului, fiind omul care a elaborat primele legi ale ţării dar şi abrogarea celor aberante făcute de comunişti sub conducerea Dictatorului Ceauşescu. Una dintre acestea a fost libera circulaţie a populaţiei, oriunde în lume. Graniţele s-au deschis şi tot românul a vrut să plece în occident. Marea lor majoritate, însă, nu aveau banii necesari să o facă.
Statul român, le-a găsit soluţia românilor muncitori cu locuri de muncă, prin distrugerea industriei grea şi uşoară, a combinatelor industriale dar şi a CAP-urilor, sau le-au vândut unor investitori escroci, infractori şi puşi pe îmbogăţire prin metode oculte, care i-a lăsat pe toţi fără locuri de muncă şi fără nici o sursă de existenţă pentru ei şi familiile lor. Tot ce le- a rămas de făcut acestor nefericiţi ai soartei, a fost să aleagă drumul pribegiei, a muncilor umilitoare, de au ajuns să ştergă fundurile la bătrânii europei occidentale, să le culeagă căpşunile, legumele, fructele sau măslinele. S-au cel mai grav, tinere sau tineri care să-şi vândă trupurile pe străzile şi promenadele marilor metropole, în slujba unor bande de „peşti” violenţi şi lipsiţi de orice formă de respect uman.
Munca de jos, din şantierele Europei, este bine reprezentată de muncitorii români. Construim pentru toate ţările occidentale, în condiţii de risc extrem, cu remuneraţie minimă, dar mult mai bună decât ar obţine în România, pentru aceeaşi muncă.
Am realizat, probabil, cel mai mare exod de români din toate timpurile istorice, circa 3 milioane de persoane după statisticile oficiale şi mai mult de 5 milioane în realitate. Comunităţi de milioane de români, fără gând de a mai reveni în ţară, avem în Italia şi Spania, dar şi în Germania, Anglia sau Franţa.
Ne-am gonit românii, din ţară, şi am rămas fără forţă de muncă calificată, ajungând de a ne bloca propria dezvoltare.
Prin acest exod masiv, din România în Europa Occidentală, am mai produs ceva grav de tot pentru o ţară. Am despărţit familiile, am lăsat copiii în seama bunicilor (în cea mai bună situaţie) sau a vecinilor, după caz, producând adevărate drame umane. Am uitat cu totul de bunul simţ şi de tot ce a însemnat cândva familia românească, de respectul faţă de ea şi de copiii proveniţi din interiorul ei.
Mai face oare cineva, ceva pentru ai readuce înapoi în ţară pe toţi aceşti români din pribegie ???? (va urma)

Abonează-te la noutăți

Articole asemănătoare