Florentin Scalețchi: AM SCHIMBAT TOT CE-AM AVUT, ŞI CU ASTA CE-AM FĂCUT?

Florentin Scalețchi: AM SCHIMBAT TOT CE-AM AVUT, ŞI CU ASTA CE-AM FĂCUT?

Deşi niciodată nu s-ar putea spune că aş fi un nostalgic al perioadei comuniste şi al modului cum a fost gestionată România de Dictatorul Ceauşescu, familia şi toţi acoliţii lui, eu fiind condamnat de două ori la moarte pentru că m-am opus sistemului protestând împotriva lui. Totuşi, nu cred că putem uita niciodată, noi cei care ne-am născut şi să încercăm să ne facem loc în această societate strâmbă, trăind o perioadă considerabilă din scurta noastră viaţă, nu putem uita nici de teroarea şi minciuna în care am existat, cu o propagandă desuetă, nici de foamea şi frigul pe care le-am suferit, nici de viaţa controlată permanent, nici de lipsa de cunoaştere şi acces la tot ce reprezenta lumea civilizată a vestului, din acea perioadă.
Eram nişte păpuşi în mâna unui păpuşar şef, care ne stabilea viaţa şi priorităţile noastre, de fapt noi mimam că suntem cetăţeni cu drepturi depline ai unei ţări, fără să avem dreptul să le cerem, fără demnitate şi fără viitor.
A venit 22 decembrie 1989, când am zis că s-a terminat cu Dictatura şi cu societatea totalitară, trecând doar, în acte numai, de la comunism la capitalism. Timp de 10 ani, nu am făcut decât să mimăm acest lucru, politicienii noştri neştiind de fapt ce ne dorim, ca ţară rămânând, din nou, în zona gri a lumii şi a Europei, în special, ceea ce a ţinut până în anul 2000, când s-a luat decizia, tot politică, de a ne pregăti pentru a intra în structura militară NATO şi pe care am înfăptuit-o în 2003, şi de asemenea ne-am pregătit de a face parte din rândul ţărilor membre ale UE şi astfel România a semnat aderarea la 1 ianuarie 2007, dar să nu uităm cu ce costuri am vândut pe nimic occidentului întreaga avere a ţării şi am rămas fără fabrici şi uzine, fără bogăţiile solului şi subsolului.
Oricum, în 27 de ani de aşa zisă democraţie, societate capitalistă şi stat de drept, am încercat şi chiar am schimbat aproape tot şi cu asta ce am făcut!!!
Păi să vedem!!!
În 1989, la Revoluţia din Decembrie, România avea o armată de 400.000 militari – generali, ofiţeri superiori şi inferiori, subofiţeri, maiştri militari, soldaţi şi TR-işti, tot ce era sub arme. La vremea respectivă, aveam serviciu militar obligatoriu pentru toţi tinerii cu vârsta de peste 18 ani, unii înainte, alţii după absolvirea facultăţii, aşa-zişii terişti – TR- adică termen redus, mai precis, dacă armata în termen era de un an şi patru luni, pentru cei care erau recrutaţi în forţele terestre şi doi ani pentru cei recrutaţi în forţele navale, militarii TR făceau nouă, respectiv şase luni de pregătire militară.
După ce am băltit în ape tulburi şi Tratatul de la Varşovia,din care făcea parte şi armata română, s-a dizolvat, s-a luat decizia istorică de a depune toate diligenţele necesare pentru a face parte din Alianţa Nord-Atlantică (NATO sau OTAN) dar cum orice dorinţă trebuie urmată de anume cerinţe, iată cum am fost nevoiţi să trecem la o armată profesionistă pe trei categorii de forţe – terestre, navale şi aeriene, să desfiinţăm serviciul militar obligatoriu şi să ajungem, după cum ne-a cerut-o la Summitul NATO de la Madrid secretarul de stat, doamna Madeleine Albright, în timpul democratului Clinton, la 82.000 soldaţi, după modelul ţărilor NATO, şi aşa s-a şi întâmplat. Am scos la pensie tineri militari, de dragul de a ne micşora numărul total de soldaţi. Am desfiinţat sau, probabil, am închis zeci sau sute de unităţi militare, care au ajuns fieful hoţilor de fier vechi sau lemn. Clădiri ajunse ruine, bune de dărâmat.
Am desfiinţat toate fabricile de armament sau secţiile militare din industria grea, deoarece au dispărut, ani mulţi la rând, comenzile din industria armamentului, în totalitate.
Am plecat la drum, după 1990, cu un armament de tip sovietic, destul de epuizat şi învechit, cu muniţie veche şi foarte veche.
Am rămas deficitari la înzestrare pentru că, mult timp, armata a avut un buget redus din PIB-ul României.
Am rămas cu arme de multe ori incompatibile cu cele ale armatelor NATO, unde armata americană este predominantă, şi ca număr de soldaţi pe care îi pune la dispoziţia Tratatului, dar şi în ce priveşte bugetul alocat, peste 70% din bugetul NATO.
Am făcut ceva bun totuşi pentru Alianţa NATO, în sensul că am participat în teatrele de operaţiuni militare, precum Irak sau Afganistan, unde acţionăm şi azi, chiar dacă am avut pierderi umane care au adus tragedii în rândul propriilor familii.
Zona Europei de Est şi Sud-Est, dar şi cea a Mării Negre, au devenit interesante pentru NATO, mai ales după ocuparea Crimeii, teritoriu ucrainean, de către Rusia.
După 27 ani de aşa-zisă democraţie în România, a trebuit să apară un Donald Trump, un preşedinte mai belicos dar foarte pragmatic, care să impună ţărilor NATO să participe la bugetul armatelor lor cu cel puţin 2% din PIB. Ne-am trezit dintr-o dată că ne cam trebuie de toate, nu avem muniţie, nu avem rachete de atac sau tip PATRIOT, de interceptare a rachetelor inamice, nu avem nave, nu avem destule avioane de luptă, căci cu cele 12 F-16 luate de la portughezi şi încă câteva MIG-uri cu dotări evreieşti Lancer, rămase neprăbuşite, nu putem fi competitivi, nu avem helicoptere de război, nici amfibii, camioane sau TAB-uri, tancuri sau artilerie modernă.
Nu avem şi nu avem, în schimb suntem curtaţi de marile ţări producătoare de armament, care îşi doresc să ne vândă tehnică de luptă la preţuri cât mai mari. Nu mai avem industrie de armament şi nici dorinţa de a o reface şi repune la treabă, chiar dacă de oferte nu ducem lipsă.
Şi tot aşa ajungem la titlul articolului: Am schimbat tot ce-am putut şi cu asta ce-am făcut?

Va urma

Abonează-te la noutăți

Articole asemănătoare