Geniile şi clipele morţii. Eminescu, lovit cu piatra în cap şi otrăvit, a cerut lapte; Creangă a plâns până a murit de tristeţe, după Luceafăr; Enescu – mort în sărăcie

Geniile şi clipele morţii. Eminescu, lovit cu piatra în cap şi otrăvit, a cerut lapte; Creangă a plâns până a murit de tristeţe, după Luceafăr; Enescu – mort în sărăcie

Mihai Eminescu şi Ion Creangă, cei doi prieteni care au murit în sărăcie, departe unul de celălalt Sfârşitul, pentru marile personalităţi ale culturii româneşti, nu a fost, în unele cazuri, pe măsura moştenirii importante lăsate în urmă. Mai multe genii ale poporului nostru s-au stins în sărăcie lucie, bolnavi în ospicii sau în bordeie insalubre. Ultimele lor momente din viaţă, dar şi cele din urmă dorinţe le-au fost, însă, consemnate cu fidelitate de contemporanii care le-au fost alături. Geniile nu au fost, de multe ori, apreciate la justa lor valoare în timpul vieţii. Această axiomă s-a aplicat şi marilor personalităţi ale culturii româneşti. Eminescu, Creangă sau Enescu au sfârşit în mizerie, în ospicii, în exil sau în camere insalubre de hotel, abandonaţi şi priviţi cu un soi de milă de majoritatea contemporanilor. Practic, geniile noastre, spun mulţi specialişti, s-au stins în mijlocul celor care nu au reuşit să-i înţeleagă. Cu toate acestea, au fost şi unii apropiaţi ai acestora, care le-au stat alături până în ultima clipă şi au reuşit să consemneze ultimele momente şi ultimele dorinţe ale marilor noştri oameni de cultură.
Ultimul pahar cu lapte a lui Mihai Eminescu
La 15 iunie 1889, marele poet Mihai Eminescu înceta din viaţă la ora 4 dimineaţa, în sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti. Era internat fiind bănuit de demenţă provocată de sifilis. A murit singur, într-o cameră închisă, în timpul somnului. Studiile moderne arată că, de fapt, marele poet nu a suferit de sifilis, ci de sindrom bipolar, iar moartea a fost cauzată de intoxicaţia cu mercur, substanţă care i-a fost administrată drept tratament. Practic, din cauza intoxicaţiei, Eminescu a intrat în stop cardio-respirator. De ultima zi din viaţa lui îşi aduce aminte frizerul Dumitru Cosmănescu, care îl tundea de obicei pe poet. Ultima poză cu Eminescu în viaţă, făcută în 1887 ”Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo şi mă duceam bucuros. Uneori, veneau să-l vadă prietenii – Grigore Manolescu, Hasnaş şi alţii, care-i ziceau lui Eminescu ”maestre”, şi el râdea, bătându-i pe umăr”. În ziua de dinaintea morţii, Cosmănescu a venit, ca de obicei, să-l viziteze pe Eminescu. Povesteşte că poetul era lucid şi i-a cerut să se plimbe. În timpul plimbării, a avut loc un incident care a dus la multe speculaţii. Poetul a fost lovit cu o piatră de unul dintre pacienţi. ”Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după amiază. Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi ”Deşteaptă-te, Române!”. Cum mergeam amândoi unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: ”Dumitrache, adu’ repede doctorul că mă prăpădesc … Ăsta m-a omorât!”, preciza frizerul Cosmănescu. De altfel, frizerul era convins că piatra cu pricina i-a adus moartea. Medicii au, însă, o cu totul altă versiune. Mai precis, din raportul acestora,Eminescu nu moare după jumătate de oră, ci la 4 dimineaţa. Conform spuselor medicului de gardă din aceea noapte, Eminescu s-ar fi tânguit la uşă, spunând: ”Mă simt năruit”. Cere un pahar cu lapte, aceasta fiind, de altfel, şi ultima dorinţă a poetului. Medicul îl sfătuişete să se întindă în pat , iar spre dimineaţă poetul este descoperit mort. Cel mai probabil suferise un stop cardio-respirator. A murit singur, în somn.
Creangă, ucis de boală şi tristeţe
La doar câteva luni de la moartea lui Mihai Eminescu se stingea şi prietenul său de suflet, veselul humuleştean Ion Creangă. Era pe 31 decembrie 1889, Ajunul Anului Nou , iar Creangă institutorul, marele povestitor al Junimii şi răspopitul Ieşilor, se prăbuşea pe podeua unei tutungerii din Iaşi. Murise în urma unui atac de apoplexie. De ultimele luni din viaţa scriitorului scrie George Călinescu, adunând bucată cu bucată mărturiile contemporanilor săi. Ion Creangă suferea de o boală cumplită, epilepsie. George Călinescu, în ”Viaţa şi opera lui Ion Creangă”, spune că scriitorul se prăbuşea din picioare brusc şi avea crize cumplite. Era o boală, se pare, moştenită de la mama lui, Smaranda, care se prăpădise tocmai din cauza crizelor intense şi repetate. Medicii psihiatrii recunosc chiar în scrierile lui semnele bolii. Poza cu Ion Creangă la maturitate, în jurul vârstei de 40 de ani ”Acea repetivitate în acţiunile din anumite episoade din ”Amintiri din Copilărie” dezvăluie afecţiunea de care suferea. Erau momente în scrierile lui care prevesteau criza de epilepsie”, spune medicul doctor psihiatru Nicolae Vlad. Ceea ce l-a prăbuşit cu adevărat pe Creangă, spune George Călinescu, este moartea prietenului său de suflet, Mihai Eminescu. Criticul literar spune că mulţi dintre cunoscuţi l-au văzut pe Creangă la bojdeucă plângând zile în şir.

Continuarea pe Adevarul.ro

Abonează-te la noutăți

Articole asemănătoare