Giorgiana Radu: Acatist către Dumnezeu, la mănăstirea Pasărea

Postul Paștelui, simbol al suferinței și durerii, al jertfei și mântuirii, este un bun prilej pentru a cerceta în noi înșine mai atent decât în restul timpului. E o zonă mai greu de accesat, fiind nevoie însă de sinceritate și curaj pentru a nu fi surprinși de ceea ce găsim. Vedem cu ușurință ce se petrece în jurul nostru, dar nu știm să fim atenți la ce se petrece cu noi și în noi, la ce ne lipsește sau ce avem cu asupra de măsură.
Postul nu-l putem rezuma doar la curățirea trupului prin abținerea de la anumite alimente. Mai degrabă sufletul are nevoie de primenire. El suferă preaplinul vieții neorânduite pe care o avem. Invidia, ura, bârfa, desfrâul, toate se revarsă, lăsând dâre consistente în interior. Trăim într-o lume care se înstrăinează de ea însăși, se degradează moral încă din copilărie. O lume în care domină haosul și în care e greu să conviețuim în armonie cu natura. Doar pustnicii, puțini la număr, mai reușesc asta. Ne putem primeni spiritual utilizând prilejul creștin al celui mai greu post, cel ce se încheie cu minunea Învierii?
După mult timp am ajuns la mănăstirea Pasărea, de lângă București, un loc în care revin de fiecare dată cu speranță și bucurie. Dacă nimerești o zi în care enoriașii care-i caută liniștea și frumusețea sunt puțini, lăcașul îți pare raiul însuși. Măicuțele, 120 la număr, sunt senine și odihnitoare. Acum niște ani, două dintre ele ne-au tratat, pe mine și familia mea, cu cel mai bun șerbet de lămâie pe care l-am mâncat vreodată. Aici își are odihna de veci și o străbunică de tată a fiicei mele. S-a călugărit târziu, după ce și-a împlinit datoriile lumești de mamă, bunică, străbunică. Grădinițele din fața chiliilor sunt îngrijite minuțios, cu flori splendide vara, la fel cum sunt și mormintele din spatele bisericii. La mănăstirea Pasărea, chiar și aerul pare sacerdotal. Icoanele cu Maica Domnului și Iisus Hristos te îmbie la rugăciune și-ți dau impresia că ești auzit și mângâiat cu privirea, și toate frământările tale se risipesc în fumul parfumat de tămâie, degajat din cădelnițele aurite. Ceilalți sfinți care le stau alături în picturile murale par că îți dau binecuvântarea lor. Timpul petrecut aici, aproape de Dumnezeu, te reînnoiește, îți dă încredere că nimic nu este fără de rezolvare, că deznădejdea ia drumul nădejdii, că poți ierta și la rându-ți vei căpăta iertare. În biserică, o mare parte din cei prezenți au în mână foi albe îndoite pe jumătate, iar cei care nu au, stau înșirați la o masă din lemn unde găsesc hârtie și pix, necesare pentru a-și așterne dorințele și necazurile care-i împovărează. Acatistele, însoțite de câte un bănuț, după posibilitatea fiecăruia, sunt date mai apoi unui preot (mănăstirea are doi) sau unei măicuțe. Aceste acatiste adună multă durere, suferință și speranță. Un preot cunoscut pentru harul său spunea că în acatist trebuie să scrii exact ce-ți dorești, ce vrei de la Dumnezeu. Cu El trebuie să fii sincer, nu să-L îmbrobodești în fraze sofisticate și cuvinte alese din dicționare. Dacă aș scrie un acatist pentru poporul român, i-aș cere lui Dumnezeu să-i dea înțelepciune, bunătate și puterea de a discerne.

 

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.