Giorgiana Radu: Copilăria, „inconștiența” uitată sau renegată

giorgiana 1

Copilăria rămâne în noi, pierdută printre amintiri. Revine când și când, dezmorțită de fapte, întâmplări, cuvinte, mirosuri care trezesc ceea ce am trăit cândva. Nimic sau aproape nimic nu se risipește în uitare din cele petrecute în etapa numită Copilărie. Bune și rele, rămân. Neaua trăirilor se depune definitiv în ungherele sufletului. Doar o anumită boală a senectuții o poate șterge. În rest, ea, Copilăria, revine în prezent pentru a ne revigora, ori de câte ori simțim povara timpului, a vieții compuse din îndatoriri și responsabilități.
Perioada „inconștienței pozitive” se sfârșește pe nesimțite. Nici nu realizezi când ai pășit în adolescență și cât de repede alergi spre maturitate. Constați că oameni dragi care ți-au îmbrăcat acei ani în bucurie și povești nu mai sunt. Pe alții, cu care ai împărțit vacanțe, jocuri, năzbâtii, destinul i-a trasat departe prin deciziile lor uneori neinspirate. Punctele comune sunt greu de detectat, aproape imposibil. Comunicarea, interacțiunea, empatia au înțepenit atunci, în decorul splendid al Copilăriei. Icebergul întâmplărilor nu poate fi dezghețat, diferențele personalității fiecăruia fiind extreme. Rămâne însă ceva de neclătinat. Rămân aminitirile vii, colorate care nu pot fi preschimbate din alb în negru, indiferent de traseul fiecăruia.
Copilăria poate fi totuși renegată, repinsă și alungată din bagajul sufletesc al omului. Din păcate, nu puțini sunt cei care au văzut această etapă, nu culorile curcubeului, ci cenușiul apăsător al vârstei lor. Sărăcia sentimentelor umane, abuzurile, lipsurile minime unui trai decent au lăsat amprente de neșters în chimia ce-i alcătuiește. Pentru ei, Copilăria e o povară de care fug, chinuiți de amintiri sumbre, dureroase, sângerânde. Pansamentul acestor răni trebuie schimbat permanent, vindecarea completă nefiind posibilă.
Am fost, suntem și vom rămâne copii, dacă ne dorim acest lucru. Se spune că suntem copii atâta timp cât părinții noștri trăiesc. Nu sunt de acord cu această zicere. Suntem copii ori de câte ori ne amintim de copilărie, ori de câte ori ne lăsăm purtați în lumea aceasta a sincerității, a inocenței, a viselor neîngrădite. Dacă fiecare adult ar renunța pentru o clipă la scutul sobrietății, uneori afișat nemotivat, ar putea fi un „copil” fericit. „Când nu mai ești copil, ai murit de mult”, spunea Constantin Brâncuși. E de prisos să mai adaug ceva după înțeleptele vorbe ale marelui nostru sculptor, care, din păcate, de mulți este considerat ca fiind francez sau al Franței. Aici este vina nației noastre care nu a știut (cum nu știe nici acum) să-și apere și aprecieze adevăratele valori. Uneori nu știm să ne apărăm nici copilăria care rămâne sau ar trebui să rămână o valoare a sufletului.

(editorial publicat, luni,  în Ziarul Prahova)

Parteneri