Giorgiana Radu: Gerul din noi, mai aprig decât gerul de afară

Când ne pregăteam să îmbrățișăm primăvara, s-a instalat adevărata iarnă: ger, viscol, polei. Gerul Bobotezei a ajuns de Mărțișor. O prietenă din Capitală îmi spunea că a primit gerul acesta ca pe o binecuvântare. A purificat aerul greu, îmbâcsit și irespirabil, de toamnă cenușie al orașului. Gerul, așteptat de unii, nedorit de alții, a înghețat nu doar România, ci și multe țări din Europa, așa cum poate îngheța, uneori, dragostea, așteptând dezghețul, venit prea târziu. Într-o carte, pretextul gerului devine literatură, iar dragostea, congelată zeci de ani, fiindcă eroul trece prin ceea ce numesc oamenii de știiință, criogenie, este învinsă și umilită în acealși timp.
Iubirea pură, ca zăpada abia cernută, dintre Innokenti și Anastasia a rămas captivă câteva decenii. Personajul central din „Aviatorul”, obiectul unui experiment efectuat într-un lagăr, a fost înghețat în azot lichid. După 60 de ani, Innokenti este dezghețat și un medic se ocupă de reabilitarea lui. Recăpătându-și amintirile încearcă să-și caute trecutul. Regăsirea cu iubita este redată de autorul Evgheni Vodolazkin cum nu se poate mai dureros, dramatismul atingând cote înalte. Când au fost despărțiți (de împrejurări nefaste) ea avea 17 ani, el 23. Acum, când o găsește pe un pat de spital, Anastasia are 93, iar el în jur de 30 – vârsta la care a fost înghețat. Ea, bolnavă, zace inconștientă. Colegele de salon care îl percep pe Innokenti ca fiindu-i nepot, îl însărcinează să-i schimbe pampersul și să o spele. Se supune și făcând abstracție de mirosul greu, cuprins de un automatism inconștient, îndeplinește pas cu pas indicațiile primite de la o bătrână mai vocală. Dragostea lor nu fusese consumată din dorința lui Innokenti. Voia ca Anastasia să atingă vârsta majoratului, iar acum i se ordonă să o ungă cu cremă în zonele intime, să nu se irite. În timp ce întinde alifia, el care nu-i atinsese decât palmele, nu se gândește decât la cât de mult o iubise și o dorise. Acum…
Gerul ucide, uneori. Oameni, sentimente, speranțe. România este amorțită de mulți ani, dar nu din cauza gerului climateric, ci din motive de îngheț sufletesc și moral al celor ce o conduc. Dragnii, tăricenii, iohanișii – folosesc termeni generici – care de aproape trei decenii s-au angajat că „o vom duce mai bine”, nu fac decât să dirijeze bunurile țării în buzunare străine sau ale lor, lăsând mii de oameni fără locuri de muncă și obligându-i să ia calea exilului forțat. Politicieni, de dreapta sau de stânga, investesc sume uriașe în propriile campanii și în conturile personale, în timp ce autostrăzile, spitalele și tot ce ține de infrastructura unei țări moderne, rămân înghețate, din „lipsă de fonduri”. Obligațiile demnitarilor față de cetățeanul român îngheață odată cu instalarea acestora în fotoliul confortabil pe care l-au obținut prin votul bietului naiv care și-a pus speranțele nu în hârtia ștampilată din urnă, ci în omul care a promis asumarea unor responsabilități. România pare a fi predestinată unei amorțeli fără leac. De vină suntem noi, cei care ne încăpățânăm să sperăm, la fiecare scrutin electoral, că se mai poate schimba ceva. Schimbarea ar trebui să înceapă cu noi și în noi. Vin apoi și celelalte schimbări.