Giorgiana Radu: Moartea face business cu cobilița

Giorgiana Radu: Moartea face business cu cobilița

Moartea își actualizează lista zilnic. Face prezenţa, notează absenţii și acţionează. Se duc artiști, pier copii, se sting tineri, adulţi…Dacă societatea funcţionează în baza unor legi scrise, aprobate de oameni, moartea însăși este o lege, o certitudine. De când ne naștem știm că vom muri cândva, fără să programăm sau cineva să decidă când și cum, dincolo de entitatea supremă care ne-a creat. Ea modifică vieţi, taie în carne vie, seceră fără regrete.
Pe lângă durerea pricinuită, moartea dă, prin reprezentanţi, o serie de sarcini celor îndoliaţi. Aceștia abia dacă-și pot plânge morţii, suferinţa neputând fi purtată în tihnă. Sunt puși să îndeplinească o serie întreagă de „obligaţii” ce ţin de ritualuri bisericești întru binele sufletului celui dus. La noi, creștinii ortodocși, batiste și prosoape, toate la număr, colaci nu știu câţi și de care fel, coliva trebuie să îndeplinească și ea niște condiţii.
După ce trupul neînsufleţit a fost pus în ţărâna „din care se naște”, urmează alte rânduieli pe care îndoliatul e musai să le respecte. Împărţit alimente și cărat apă timp de 40 de zile, tămâiat mormântul tot atâtea zile, parastas la o săptămână, două, trei…
Nu sunt atee. Nu contest rânduielile bisericești și le respect, atât cât pot. Totuși, parcă sunt prea multe amănunte care împovărează enoriașul, distrăgând atenţia de la ceea ce ar trebui să primeze, și anume spiritul.
Sună strâmb, dar bătrâna cu coasa îi ajută pe unii să supravieţuiască. Nu mă refer doar la florării și serviciile funerare. De pildă, Mamaie Leana (bunica din partea tatălui, care nu mai e de șapte ani), rămasă văduvă de tânără, cu patru copii (e drept, nu chiar mici!), neavând ca sursă de venit decât pensia de urmaș, era nevoită să muncească la CAP și puţin în plus. Așa se face că își crease „un nume” în sat. De câte ori murea cineva, Mamaie Leana era solicitată să care apă la o casă, timp de 40 de zile. Fie ploaie, fie soare sau zăpadă, cu cobiliţa pe umăr, cu același mers negrăbit în nicio împrejurare, ea își îndeplinea sarcina pentru care era remunerată la final. Și asta a făcut până aproape de sfârșitul zilelor, când corpul ei luase forma cobiliţei care a avut un rol important în viaţa-i nu tocmai ușoară.
Tragică, apăsătoare, binecuvântare pentru unii, potolirea foamei pentru alţii și chiar business, moartea a fost, este și va fi întotdeauna încălţată cu aceiași papuci ritualici. Doar numele diferă de la o cruce la alta, de la un monument funerar la altul.

(editorial publicat, luni, în Ziarul Prahova)

Articole asemănătoare