În toată viaţa lui, Van Gogh a vândut un singur tablou, bunului său frate, care l-a cumpărat ca să-i dea curaj

În toată viaţa lui, Van Gogh a vândut un singur tablou, bunului său frate, care l-a cumpărat ca să-i dea curaj

.”_° În toată viaţa lui, Van Gogh a vândut un singur tablou, bunului său frate, care l-a cumpărat ca să-i dea curaj, dar Van Gogh este un reper, este valoarea principală a picturii moderne.
Iată top-ul celor mai vândute 10 tablouri din lume (sumele sunt în dolari):
1. Les femmes d’Alger (Picasso, 1955), 179, 4 mil.
2. Three Studies of Lucian Freud (Bacon, 1969), 142, 4 mil.
3. Nr. 5, 1948 (Pollock, 1948), 140 mil.
4. Woman III (De Kooning, 1953), 137, 5 mil.
5. Adele Bloch-Bauer I (Klimt, 1907), 135 mil.
6. Der Schrei (Munch, 1985), 119, 9 mil.
7. Nu au Plateau de Sculpteur (Picasso, 1932), 106, 5 mil.
8. Garçon à la pipe (Picasso, 1905), 104, 2 mil.
9. Dora Maar au Chat (Picasso, 1941), 95, 2 mil.
10. Adele Bloch-Bauer II (Klimt, 1912), 87, 9 mil.
11.
În primii 30 de clasaţi, clasicii nu există decât prin Rubens, pe locul 18, şi prin Tizian, pe locul 22. În rest, numai moderni. În special americani. Sigur, lipsesc sculptorii, printre care, în top 10, se află şi Brâncuşi.
În acest top 30 al pictorilor, Rothko apare de 5 ori. Van Gogh niciodată. Desigur, nu lipsesc Andy Warhol, Basquiat, Lichtenstein, Twombly şi alţii din mişcarea Pop Art, evident, cu lucrări fără valoare sau cu o valoare discutabilă, cu mult sub cea impusă de marii artişti. Cum este posibil ca în acest top să nu fie Leonardo, Michelangelo, Rafael şi alţi monştri sacri ai artei? Am văzut de nu ştiu câte ori expoziţii de Rothko, De Kooning, Newman, Johns şi alţii din top, dar valoarea lor nu se apropie măcar cu o emoţie de a clasicilor. Ei nu au produs nici un stop de învăţătură, de bucurie a sufletului, comparativ cu titanii artei.
Un astfel de clasament, consider eu, face istoria artei ridicolă. Ce te faci cu minunile lui Bruegel, Bosch, Rembrandt Velazquez, Vermeer şi încă sute de valori inestimabile? Cred că ar trebui făcută cel puţin o departajare între figurativ şi nonfigurativ. Nu poţi să-i alături, sub nici un chip, pe un Warhol de un Goya, de pildă.
Dar banul e ochiul dracului. El întunecă minţile şi boala topică, după ierarhii, este goana nebună după iluzia cea mare, banul. La un tablou din top, precum cel al lui Pollock, te uiţi ca la o curiozitate, dar niciodată nu o să ai satisfacţia estetică pe care ţi-o oferă o pânză de Vermeer, de pildă. Curiozitate poate fi şi Visul lui Rousseau, să spunem, dar câtă poezie, câtă metaforă, câtă inocenţă! La fel, Brâncuşi, inocentul divin, dar nimeni nu mai vorbeşte despre el în America, nu mai interesează, fiindcă, mi-a spus un critic, este epuizat de pe piaţă, adică operele lui sunt vândute toate, şi-a făcut suma, alţii la rând! Mai atrage atenţia din când în când, când vreun proprietar scoate o lucrare de-a lui la vânzare… Aş fi acceptat acel top, dacă nu erau Rubens şi Tizian în el. Aş fi spus că într-un astfel de clasament nu intră capodoperele. Nu discutăm de capodopere, ci de afaceri, de puncte, ca la baschet, ca la hockei!…
Evident, top-ul e o diversiune, o politică de piaţă, care are rolul său concurenţial, trezeşte ambiţii, dar niciodată nu va atinge inocenţa pură pe care ţi-o relevă subiectivitatea artistică.
*
Goana asta după vânzări a dus la sfârşitul tragic al unui mare artist român, Mircea Ciobanu (mort la 41 de ani, după ce a intrat cu maşlina sa, un Mercedes, într-un copac din Lausanne). Adrian Ghenie pictează în stilul său, este babist, aşa cum am arătat în cronica pe care am făcut-o la expoziţia lui de la Pace Galley din New York. Sper să nu fie la fel de ahtiat după câştig. Lecţia lui Mircea Ciovanu trebuie să fie de învăţătură pentru toţi (vezi cartea noastră Jaful secolului). Deja Ghenie este milionar şi alintat, tinde să o întreacă pe Simona Halep, dacă mai face câteva “flasuri” (fakes). Mă refer la o compoziţie de-a sa, numită The Fake Rothko, pentru care a obţinut, în anul 2014, prin Casa americană de litictaţii Sotheby’s, 1,8 milioane de euro.
În cadrul licitaţiei recente de la Londra, el a mai vândut un tablou numit The surgeon and his soul / Chirurgul şi sufletul său, cu suma de 341.000 de lire. De asemenea, la începutul acestui an, lucrarea Self-Portrait as Vincent Van Gogh / Autoportret ca Vincent Van Gogh’(2012) i s-a vândut la New York în cadrul unei licitaţii organizată de Sotheby’s pentru 2, 59 de milioane de dolari, deşi valoarea estimată iniţial a fost de 200.000-300.000 de dolari. Dar recordul personal al lui Ghenie fusese stabilit tot anul acesta, când lucrarea sa The Sunflowers in 1937 a fost vândută, tot la Sotheby’s, pentru 4 milioane de euro.
Categoric, pe această pistă a consumismului, Adrian Ghenie merge bine, pe cealaltă însă, a spiritului artistic românesc, nu înaintează, e departe, greu poate fi comparat cu Brâncuşi şi alţi mari artişti români. Pentru asta, ar trebui să fie original.
*
Artistul modern a renunţat, în crearea portretelor, la o anumită identitate pe care numai trăsăturile feţei o pot da unui portret. Până şi Antotimpurile lui Arcimboldo au identiate, deşi sunt făcute din legume, plante, păsări sau peşti. Cei care au făcut primii, în lumea modernă, această ştergere a chipului au fost, desigur, expresioniştii, în direcţia cărora s-a dezvoltat şi Francis Bacon. Nu departe de el se situează şi germanul Georg Bazelitz, care a găsit această depersonalizare, împinsă la grotesc şi desfigurare, în lumea nazistă, care avea drept program ştergerea identităţii umane. Chipul uman este răzuit, şters, acoperit cu pastă diversă sau cu măşti. Un demn imitator al lor este tânărul Adrian Ghenie, al cărui succes se datorează tocmai asocierii cu modelele. Dar până la el, figuri depersonalizate a pictat Corneliu Baba, iar pe urmele lui, în mod strălucit, Mircea Ciobanu, care i-a fost elev. Arta americană este doldora de artişti care speculează acestă direcţie a artei depersonalizate………………..(https://s.yimg.com/…/adrian-ghenie-self-portrait-no-3-13448… )
Postat de Yon Rijksadelaar

Articole asemănătoare