Ion HIRGHIDUȘ: Un șuvoi al iubirii

Ion HIRGHIDUȘ: Un șuvoi al iubirii

Leszek Kołakowski folosește în cartea sa Este Dumnezeu fericit?, în eseul „Comunismul ca formațiune culturală” (Editura Curtea Veche, cuvânt introductiv de Vladimir Tismăneanu, traducere din limba polonă de Constantin Geambașu și din limba engleză de Mihnea Gafița), o anecdotă poloneză în care o fetiță primește ca temă pentru acasă să scrie o compunere intitulată „De ce iubesc Uniunea Sovietică?”. Fetița este total nelămurită și cere sprijinul părinților, cât și al altor adulți. Răspunsurile acestora reprezintă ura rațională împotriva unei superputeri care i-a cucerit și i-a umilit. Dar fetița nu înțelege această ură care vine dintr-o rațiune istorică. Ea înțelege doar iubirea care nu este rațională, cea așezată în și dincolo de ființa omului. Argumentele pentru ură ale adulților au ca esență crimele Uniunii Sovietice, puterea stăpânului nemilos și ticălos. Adulții au coborât în tenebrele istoriei și au aprins flacăra rațiunii pentru a face lumină, pentru a despărți apele binelui de cele ale răului. O lumină etică, o ură predominantă, în care adulții spun: „nu ne putem iubi călăii”. Adulții sunt bolnavi de rațiune și de memorie și, dacă ar putea, ar răspunde cu aceeași violență ca și asupritorii lor. Când un om primește un pumn de la alt om, are tendința să răspundă în același fel pentru a se apăra sau a se impune la rândul lui. Lucrurile acestea nu sunt înțelese de fetița inocentă și atunci găsește un răspuns la întrebarea ce constituie tema compunerii, care este cu totul diferit de cel al părinților ei. Un răspuns care nu are de a face cu etica forței, nici cu rațiunea urii, ci este manifestarea iubirii pure, esența înseși a creștinismului. Ea, până la urmă, fără a fi influențată de ura rațională a adulților, scrie în caietul ei: „Iubesc Uniunea Sovietică pentru că nimeni nu o iubește”. Dacă-i comparăm pe adulții manevrați de ura rațională cu această fetiță care voia să-și facă tema pentru școală, am putea spune că ei nu au înțeles nimic deși știu totul, în timp ce fetița a înțeles totul fără a ști nimic. Este distincția pe care o face Constantin Noica între a ști și a înțelege, când spune: Cu Platon înțelegem totul, în timp ce cu Aristotel avem impresia că știm (o citare aproximativă). Este poate mai mult decât această distincție pentru că înțelegerea lui Platon presupune mai întâi înzestrarea cu un spirit geometric. Or, fetița din povestea lui Leszek Kołakowski nu are încă habar de spiritul geometric, o ușă de intrare în Academia platoniciană. Este reprezintă puritatea de dinaintea lumii adulților, de dinaintea căderii în păcat și care se coordonează doar după logica inimii. Iubirea ei pentru Uniunea Sovietică este nedisimulată și contrară oricărei logici și raționalități a urii. În lumea ei răul încă nu a fost inventat, diavolul încă nu s-a strecurat în paradisul vieții omenești, Dumnezeu este un far care veghează neștiut asupra sentimentelor pure.
Povestea lui Leszek Kołakowski m-a trimis cu gândul la textul fără pereche al Cântării Cântărilor din care iubirea curge ca un râu iute de munte. În Cap. 1 – (3) sunt scrise aceste cuvinte „Cine te iubește, după dreptate te iubește” (Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008, p. 673). În traducerea lui Bartolomeu Valeriu Anania, același pasaj apare ca: „pe drept o fac acei ce te iubesc” (Biblia sau Sfânta Scriptură, ediție jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu binecuvântarea și prefața Prea Fericitului Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureșți, 2001, p. 872). Esența pare să fie aceeași în cele două traduceri, dar există o diferență de sens din cel puțin următorul motiv: asumarea dreptății pare să fie diferită. În textul „Cine te iubește, după dreptate te iubește”, dreptatea este o valoare comună, raportată la o comunitate care o acceptă tocmai în virtutea unei idei de universalitate, dar care este manevrată de raționalitate. Cel de-al doilea text, „pe drept o fac acei ce te iubesc”, pare să exprime o dreptate dincolo de cutumele comunitare, care nu are de a face cu logica și raționalitatea, exprimând colosalul sentiment individual.
Conform lui José Ortega y Gasset, Sfântul Augustin a fost unul dintre filosofii care au cugetat cel mai profund asupra iubirii pentru că el a spus: Amor meus, pondus meum: illo feror, quocumque feror – „Iubirea mea e greutatea mea, prin ea merg oriunde merg” (José Ortega y Gasset, Estudios sobre el amor, Buenos Aires, 1939, ediția românească: Studii despre iubire, traducere de Sorin Mărculescu, Editura Humanitas, București, 1995, p. 11). Profunzimea cuvintelor lui Augustin constă în asumarea unui sentiment al singularității, ceea ce pare să spună și fetița din povestirea lui Leszek Kołakowski. Eu singur împotriva tuturor răzbat nu pentru a impune un hotar, ci pentru a crea o deschidere. Problema pe care o ridică filosoful polonez este: cum poți iubi ceva care pentru tine nu există? Uniunea Sovietică, obiect aparent al iubirii, este pentru fetiță la fel de abstractă ca și conceptele filosofice care dau bătaie de cap exegeților (pentru adulți, ea este o realitate dureroasă, obiect al urii). Ca urmare, nu țara cotropitoare este ținta sentimentului pur al iubirii, ci Erosul universal, la care au acces copiii în timp ce adulții se complac în sentimente marginale. Erosul acesta îl face pe Platon să lege lumea senzorialului de lumea înaltă a Ideilor, pentru că și aceste entități nu pot rămâne în singularitatea și-n singurătatea lor. Generalitatea tinde către Individual, Zeus o Iubește pe Europa iar Dumnezeul creștin găsește în Maria (în Individualul acesteia) pământul fecund pentru Fiul Său.
Îndeplinirea vie a Erosului este, în fond, o ordine a urcușului, parcurgerea treptelor care duc și coboară de pe Dealul Golgotei. Este drumul: Prima Marie – A Doua Marie – Salomeea – Ioana. Și, cum înțelege undeva Maxim Confesorul, prima Marie este sufletul aflător pe treapta primă a strădaniilor pentru virtute; a doua Marie este sufletul aflător pe treapta contemplației (cunoaște rațiunea lucrurilor), Salomeea este sufletul care a dobândit pace prin lepădarea totală a patimilor, unde cunoașterea este atotcuprinzătoare și echilibrată; Ioana este sufletul care a ajuns la treapta blândeții și rodniciei înțelegătoare.
Toate aceste trepte, care duc spre Cuvântul – Rațiune, spre armonia Logos-ului a – toate – cauzator, nu se pot îndeplini decât sub semnul Erosului, iar îndeplinirea, posibilă doar prin perisabilitatea lumii, este însoțită, în ultimă instanță, de gândul ultim și suprem al Morții. Mișcarea spre ordine duce, în cele din urmă, la anihilarea oricărui sine individual, dar fără aceasta nimic nu poate intra în câmpul Existenței (și cu atât mai mult în cel al Spiritului).
În genere, filosofii, în afara lui Platon și încă a câtorva, au banalizat Erosul, l-au coborât prea mult în Senzorial, separându-l de Rațiune. Poeții au văzut mai mult, făcând din acesta dimensiunea primă și ultimă a lumii. Un trist și fatalist poem de dragoste: „Apele cele mari nu pot să stingă / dragostea, / și râurile n-ar putea s-o înece; / de-ar da omul toate averile din / casa lui pentru dragoste, / tot n-ar avea decât dispreț” (Cântarea Cântărilor) poate spune mai mult decât orice teorie sofisticată – pentru că poetul este el însuși supus, în primul rând, avatarurilor Individualului.
Erosul începe oricum prin naivitate, iar aceasta este începutul oricărui tip de creație: fie divină – pentru că divinitatea, în absolutul ei, nu-și dă seama de inutilitatea lumii; fie umană pentru că geniul crede și el, cu naivitate, în atingerea posibilă a Armoniei. De la dezordine la ordine este drumul „de la Marie la Ioană”, drumul de la „a gândi” la „a nu mai putea gândi”. Peste toate se întinde aripa Erosului, care începe cu o genune înainte de uman și se întinde neagră dincolo de acesta. Dacă Erosul devine un zeu neputincios și abstract, atunci ordinea lumii este scump plătită prin des-ființare.
Și fetița din povestirea lui Leszek Kołakowski, fără a avea cunoștințele pervertite ale lumii, descoperă un drum autentic spre sine. Aceasta este o punere în scenă de dinainte de Eschil, de dinainte de inventarea dialogului și a comunicării inautentice prin cuvinte. Pentru a dobândi din nou autenticitatea, trebuie să trecem peste toate constructele culturale, să renunțăm la ceea ce poate umbri adevărul. Cuvintele sunt un înveliș teribil sub care se poate ascunde orice, mai ales nesinceritatea. Argumentele pentru ură sunt alcătuite din cuvinte și din așteptare, o așteptare a momentului în care ne putem răzbuna, o așteptare ca aceea din Deșertul Tătarilor al lui Dino Buzzati. Nici argumentele pentru iubire nu sunt altfel dacă aceasta se află în ordinea banalității. Iubirea nu înseamnă somn, nu înseamnă mulțumirea de sinele tău sau de alt sine. „Eu dorm, dar inima mea veghează”, așa sună un fragment din Cântarea Cântărilor (cap. 5 – (2), ediția 2001), care înseamnă așteptarea lui a fi El, cel care bate în ușă pentru a nu putea fi găsit, dar care ține amintirea trează. Cu încetinitorul se desfășoară totul, trezirea din somnul care nu este somn și căutarea dincolo de ușă: „Celui drag eu i-am deschis, dar iubitul meu plecase; sufletu-mi încremenise când cel drag mie-mi vorbise; iată, eu l-am căutat, dar de-aflat nu l-am aflat…” (Cântarea Cântărilor, cap. 5 – (6), ediția 2008). Urmează apoi episodul rănirii tinerei femei de către străjerii cetății care-i smulg vălul. Ea rămâne rănită din iubire și poezia ei se întipărește în memoria secolelor. Este și acesta un drum autentic spre sine pentru că noi privim imaginea inocenței fără a înțelege rosturile violențelor care predomină lumea. Logica lui Ares a șters zâmbetul de pe chipul lumii omului și a creat ura sub toate formele ei meschine. Numai un contrar al acesteia ne-ar putea scoate din raționalitatea crimei. Și acest contrar există în logica lui Hermes (după un gând noician), ca logică a iubirii și împăcării diferiților. Fetița din eseul lui Leszek Kołakowski aparține logicii lui Hermes și ea dă soluția unei lumi mai bune: este necesar unșuvoi al iubirii care izvorăște din inocență. O lume care să se nască din nou are nevoie de inocența unei copilării pe care a pierdut-o sau a uitat-o într-o memorie îndepărtată.

Articole asemănătoare