Dumitru Velea: Ipostaze ale turnului

Dumitru Velea: Ipostaze ale turnului

 1. „Soldații dorm./ În turnul cel mai înalt/ Împăratul plânge.” Rar acești termeni să fi ajuns într-o asemenea relație. Totuși ea strălucește în orizonturile istoriei, povestită de bătrânul Herodot. Să însemne ridicarea valorii politice la conștiința de sine? Luminarea finitului ca finitudine din perspectiva infinitului, sub teroarea negativului descătușat de mâna umană? revelația morții absurde, puse în mișcare de om? clipa dinaintea alternativelor? Ea amintește de strigătul disperat al lui Ghilgameș la descoperirea morții, a pierderii prietenului său Enkidu, prima consemnare de acest fel, un strigăt întreit: mai întâi pentru sine simțit ca abatere a unui „groaznic blestem”, mai apoi, ca o rană a întregii naturi, a naturii-mame, de unde jivinele, sălbăticiunile, codrii și apele sunt strigate să-l jelească, și în fine a omului, „locuitorii întinsului Uruk” fiind chemați să ia aminte și să-l plângă: „Luați aminte la ce vă spun, oameni, luați aminte,/ luați aminte la ce vă spun, Bătrâni, luați aminte!/ Îl plâng pe prietenul meu Enkidu/ și ca o bocitoare, jelesc îndurerat;/ el era securea de la brâul meu, era brațul meu drept,/ era spada de la cingătoare, scutul din fața mea,/ veșmântul sărbătorilor mele, cingătoarea bucuriei mele!/ O soartă crudă s-a abătut asupra lui și m-a lipsit de el!/ O, prietene, catâr fricos, măgar sălbatic din țară sălbatică, panteră a pustiului,/ O, Enkidu, prietene, catâr fricos, măgar sălbatic din țară sălbatică, panteră a pustiului,/ tu cu care am urcat împreună munții,/ cu care am prins și am omorât Taurul divin,/ cu care l-am doborât pe Humbaba, stăpânul Pădurii Cedrilor,/ acum, ce somn te-a cuprins/ de-i totul întunecat în tine și de nu mă mai auzi?” (Epopeea lui Ghilgameș, Ed. Mondero, Buc., 1998, p. 106; trad. Virginia Șerbănescu și Al. Dima). Dar acum, în relatarea lui Herodot, plânsetul nu mai privește un individ, ci o colectivitate; și, chiar dacă Împăratul Xerxes, la care se referă istoricul, nu s-a întors, redându-le supușilor viața, este de așteptat, într-o epocă de mari tensiuni și convulsii, ca această cale să se urmeze.

Clipa acestei lucidități politice a fost dat să fie surprinsă în deschiderea ei de părintele istoriei, care a cuprins în cărțile Istoriilor sale mișcările unor popoare universal-istorice, dintre Babilonul asiric, Piramidele egiptene și Acropolele înstrălucit de Fidias. Fiul lui Darius, Xerxes, a pus în mișcare popoarele asire spre Europa acelei vremi, vrând să-și întindă mantia cu cele trei însemne: adevăr, cinste și dreptate, peste Elada. Dar cronica acestor ambiții și mișcări de popoare nu o țin sfetnicii și tălmăcitorii săi de vise, nici măcar bătrânul Artabanos, unchiul său, care îl sfătuise să nu pornească împotriva Eladei, ci un elen, participant la luptă și care cutreierase cam tot ce era de cutreierat pentru acel timp, înțelepțitul Herodot. Xerxes este ajuns la țărmurile mării și, în lumina pură a amiezii, vrea să-și vadă armata, dintr-o privire, în marea strălucire a sa: „Pe o colină anume aleasă – scrie Herodot –, la mare înălțime, i se pregătise un tron, lucrat din marmură albă (lucrarea o executaseră locuitorii din Abydos după o poruncă dată mai înainte de Xerxes). Când se așeză în acel loc, Xerxes își purtă privirea în jos, pe țărmurile mării și cuprinse din ochi atât armata de uscat, cât și corăbiile; întrecerea se ținu și învingători au fost fenicienii din Sidon. Xerxes se simți plin de mulțumire la priveliștea întrecerii și a armatei.// La vederea întregului Hellespont acoperit de corăbii, a tuturor râpelor și câmpiilor din jurul Abydosului înțesate de oameni, Xerxes se ferici pe sine în acele clipe, dar apoi// îl podidiră lacrimile”. La uimirea bătrânul Artabanos, care îl văzuse fericit și-apoi plângând, acesta ar fi răspuns: „Mi-a venit să jelesc când am stat și m-am gândit cât de scurtă-i orice viață omenească, dacă din această mulțime câtă frunză și iarbă nimeni nu va depăși suta de ani”. (Herodot, IstoriiCartea a VII-a, Ed. Științifică, Buc., 1964, pp. 203-204). Nu numai „suta”, ci chiar ziua următoare, când, după trecerea Hellespontului, marele negativ se va dezlănțui ca o furtună peste aceste vieți; decizia Împăratului, sau a spiritului lumii, neținând seama de prea umanele lacrimi de pe fața sa.

2. Eminescu organizează Marea Sărbătorire Națională de pe mormântul lui Ștefan cel Mare, de la Putna, în data de 15-17 august 1871. În timp ce toată suflarea strânsă, la sunetul clopotului Buga, din toate provinciile locuite de români, se odihnea după bucuria de peste zi, tânărul poet, nu într-o amiază, ci într-o noapte a istoriei, se urcă în Turnul lui Ștefan cel Mare, de deasupra porții mânăstirii, nu spre a se odihni, nici spre a se ferici, ci pentru a medita la StatuteleCongresului general al românilor, în vederea unității culturale și naționale. Prietenul său, care l-a însoțit, Teodor V. Ștefanelli, după mulți ani, în 1909, va povesti: „De minune! zise Eminescu. Fân proaspăt și aer curat. Liebchen was willst du noch mehr? (…) Acu să am o cafea neagră, aș crede că sunt rege, zise Eminescu. (…) Câte n-a văzut acest turn în decursul atâtor sute de ani, și câte ar putea povesti! Poate că Eminescu țesea în gândul lui – mai presupune Ștefanelli –întâmplările ale căror martor prin secole fusese acest vechi turn…”, (Teodor Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, Ed. Junimea, Iași, 1983, pp. 135-136).

Turnul acesta al lui Ștefan cel Mare funcționa pentru Eminescu ca o conștiință istorică, al cărei semn distinctiv era continuarea întemeietoare. Doar cu douăsprezece zile înainte, în scrisoarea trimisă lui Dumitru Brătianu pentru a sprijini acțiunea, el scrisese fraza de valoarea unui fulger pe cerul românimii: „Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunericul secolelor razele lui cele mai frumoase, și noi, aginții unei lumi viitoare, nu suntem decât reflesul său”. Marele Voievod, „lumină din lumină” sau stea fixă în universul românilor, și-a aruncat reflexele sale în gândurile lui Eminescu, i-a așezat un cerc în destinul său de poveste neterminată, de voievod absolut al sufletului românesc. Aici, pe Eminescu trebuie să ni-l imaginăm cu cartea Ceasornicul Domnilor în mâini și cu genunchii plecați în trecutul nostru. Mult mai târziu, în Timpul din 10 mai, 1881, el va scrie cu tăios tâlc polemic: „Era un obicei înainte ca Domnul, în ajunul de a se urca pe tron, să se închiză în zidurile unei vechi mânăstiri și să treacă într-o reflecție de zile întregi, în revistă trecutul țării și al strămoșilor, ca, față cu zgomotul asurzitor al actualității,să-și deschidă urechea sufletească în liniște și în tăcere legendei trecutului. Există încă în manuscris o carte românească numită Ceasornicul Domnilor care cuprinde în mai multe volume atât înfățișări din viața trecutului cât și norme de virtute și înțelepciune. Era grea în adevăr sarcina unui domn în zilele vechi, care imprima în el, adeseori, toată răspunderea și toată suveranitatea națională, și ei erau prea buni creștini și prea buni patrioți pentru ca mărimea misiunii lor pe pământ să nu le atingă sufletul într-un chip dureros” (M. Eminescu, Opere, vol. XII, Ed. Academiei RSR, Buc., 1985, p. 169).

Din acest turn, devenit al poetului, Eminescu a purtat dialog cu Voievozii noștri, cu acești prea simpli oameni ai pământului românesc, s-a identificat cu ei în traiectoria sa, ca, în clipele din urmă, să nu-și mai poată retrage umerii de sub mantia lui Matei Basarab. Cu acest nume el apărea în zorii naționali ai poporului român. „Epoci dorm./ Din turnul cel mai înalt/ Poetul le trezește.”

Dumitru VELEA

Articole asemănătoare