Lucian Avramescu: Cu Nichita, în salonul meu literar de piatră

Lucian Avramescu: Cu Nichita, în salonul meu literar de piatră

În casa mea de piatră, construită numai de mine din piatră, am înființat un fel de salon literar și artistic și, uneori, aiuristic, fiindcă lângă șemineul rece de piatră îmi cinstesc musafirii – aici e jumătate casa în care stau și jumătate Muzeul Pietrei în care stau cei ce pipăie strânsura mea de sculpturi în piatră – și bem puțin pentru ca, luându-ne încet cu vorba, să bem mai mult și mai mult.
Azi cineva m-a întrebat ce e cu rama aceea pusă de fiica mea deasupra unor cărți, iar în rama ei scrie, deasupra numelui meu, Premiul de excelență Nichita Stănescu și zău că nu-mi mai amintesc când l-am luat și cine mi l-a dat. După un minut numai mi-a răsărit în cap Nichita pe care l-am invitat la un spectacol, el însuși fiind cel mai shakespearean spectacol. Eram amândoi pe scena din fața Aulei de la Drept, aproape de Opera Română și eu, care eram sigur pe microfon și nu mă mai speriam de reflectoare, am simțit o înfurnicare nu în piele și nici în oase, ci în cuvinte, fiindcă Nichita, provocat de cuvintele mele, îmi răspundea mie și eu voiam să vorbească publicului. Era cu puțin timp înainte de a trece în amintire, pragul acela pe care unii îl numesc moarte, iar poetul vorbea în vorbe lungi și el era un vers trist și nemuritor, murind lângă noi.
Am început să-i povestesc celui care m-a întrebat ce m-a întrebat despre cum era Nichita, cu fața lui din vulcani stinși și cu ochii lui care erau vii ca izvoarele cu cleni și cum vorbea el lung, patinând pe o silabă care părea să nu se mai închege în cuvânt, ci-n toate cuvintele. Apoi mi-am amintit cum povestea în scris Nichita despre Arghezi, căruia i-a sărutat mâna cândva, îndemnat de Geo Bogza și unii au râs de el, iar el își amintea fără rușine că a sărutat mâna celui care, aproape copil fiind, sau poate adolescent, îl văzuse cu ochii lui căprui pe Mihai Eminescu. Cum să nu săruți mâna lui Arghezi, cea de sub ochii care au avut în ei portretul trecător de veșnic al lui Eminescu? Cam așa scria sau zicea Nichita Stănescu, dintre cărțile Muzeului meu literar de Piatră de la Sângeru și l-am simțit ca pe o adiere și mi-a părut a plâns și a oftat clipa cu palinca pe care Nichita n-o gusta și n-o bea, paharul lui rămânând mereu plin. De ce nu și-a băut Nichita paharul cu palinca mea veche cât neființa lui, el care iubea să bea, iubea să bea mai mult decât își iubea viața, dovadă că doctorii, autopsiindu-l, n-au mai găsit în el organul ficatului și organul plămânilor, toate înlocuite de organele cuvintelor. Atunci au înțeles unii de ce Nichita nu se plângea de junghiuri, fiindcă ele se fac doar la organe care există. El nu mai avea junghiuri atunci când eu l-am cunoscut și mi-a părut rău că nu i-am pupat obrajii care nu mai erau decât craterele unor vulcani uscați și dacă inimă mai era în el, ea devenise cuvinte și cărți așa că ochii mei sărută azi cărțile lui, așa cum el a sărutat mâna lui Tudor Arghezi, mândru că l-a cunoscut.

Articole asemănătoare