Lucian Avramescu: Magnolia aristocrată a înflorit între pruni

În prima curte cu statui de piatră de la Sângeru, se găsește un arbust de magnolie. Plantat de fiul meu Arin, avocat, pe vremea când își amintea de satul tatălui lui, micul copac s-a făcut alb în primavara asta buclucașă, producând niște flori aristocrate, într-o lume vegetală băștinașă, cu pruni, vișini și micșunele. Pe gerurile cele mari am crezut că magnolia, aclimatizată anevoie aici, va muri și într-o noapte, cutremurat de vedenia sfârșitului acelui puiet francez, am plecat să-i pun pe trupul cu ramuri puține o plapumă. Vântul a dat-o jos, iar dimineața am găsit vietatea vegetală înghețată, cu textila mea plină cu lână de oaie, la trei pași distanță. Zilele astea, în care a înviat Dumnezeu Fiul, pedepsit de tată-său ceresc pentru o vină pe care n-am s-o pricep vreodată, a înviat și magnolia mea. Și nu oricum, ci desfăcându-se bogat în albul de mireasă al petalelor. Înțeleg că numele, venind parcă din Cânturile lui Maldoror, e al tatălui francez al florii, un botanist de prin veacurile de mijloc, o mie șase sute și nu știu cât, îndrăgostit de petale ca de buzele unei femei care îmbie la sărut și urmări. Ieri o fetiță din Ploiești, de vârsta Lucianei, venită cu părinții să viziteze expozițiile din Muzeul Pietrei, n-a fugit – ca alți copii – la ponei, găinile pitice sau porumbei, ci a poposit lung lângă magnolia pe care a mângâiat-o cu duioșie. Ochii copiilor au în ei toate culorile uimirii. Degetul fetiței, fără să apese, sporea albul unui contur și fermeca zeitatea zilei. Eu care-s ghid benevol și tot sporovăiesc despre pietrarii români, despre Brâncuși și Apostu, m-am oprit la jumătatea unei fraze, iar părinții copilului n-au priceput ce se petrece cu nenea ăsta cu barbă albă de a rămas pironit cu privirea undeva spre poartă. Acolo rămăsese fiica lor, pe care o cheamă Medina, mângâind albul petalelor care se revărsau, învingătoare, de sub gerul care a fost. Când fetița din Ploiești s-a despărțit de floare, am luat-o de mână și i-am tot povestit, i-am tot povestit despre pietrele care au în ele toată căldura florilor eternității. Și așa s-a încheiat ultima zi de Paști a acestui an, la Sângeru. Mai încolo nu există fiindcă frumosul își face loc greu, iar când și-l află, îl însemnează cu lacrimile tatălui care și-a plâns fiul, chiar dacă el a înviat și învie anual.
Lucian Avramescu

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.