Lucian Avramescu: Poezia penetrează, cu țărușul ei de mesteacăn, sensibilitățile Facebook

Plaja pe care ședem la soare sau la umbră, numită Facebook, are nu doar raze ucigașe, care produc uneori cancer, ci și candori. Dincolo de salutările de mamă pe care le primesc, meritat sau nemeritat, invenția asta care-mi intră fără complicații în casă, blajină câteodată, aduce și poezie. Poezia a dispărut, ca marfă nevandabilă, din librăriile care vând azi, multe din ele, poșete de damă, ca fosta librarie ”Sadoveanu” de pe Magheru, unde mi-am lansat atâtea cărți, iar ca soldat, îmbrăcat militar, l-am cunoscut pe Marin Preda.
Nevastă-mea, care-mi citește corespondența, fiindcă eu, băgat până-n ochi în romanul ”Despre singurătate” – sunt la pagina 250 și sper să-l isprăvesc de scris până-n 14 august, ziua în care am aflat că m-am născut – îmi aduce mesaje și unele sunt din dinastia dispărută, credeam, a sensibilității poeziei. Sunt doamne literare și domni poetici care se bucură să mă afle, sunt personaje care îmi cer producția copertată recentă, ”Cartea fără nume”, sunt oameni care nu par a fi dezlegați de vechiul și bolovănosul obicei de a citi, iar eu mă bucur să le transmit îmbrățișări. Facebook, dincolo de mizerii destule, face loc unor bătăi de inimă și asta mă bucură și croiește o potecă de speranță în pădurea sălbatică fără copaci în care trăim, chiar dacă m-a scos dintr-o pagină unde scriam cu avânt.
Poezia, iată, cu țărușul ei de mesteacăn, lemn frumos dar firav, penetrează șoriciul unei lumi care se învelește în brutalități și banalități scorojite. Cum? Intrând adânc în sufletul omenesc nedispărut, așa cum se vede din mesageria Facebook, din schimbul de scrisori cu ștampila poștașă a neantului. Fiindcă din neant par a încolți ghiocei și zambile de surâs.

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.