Lucian Avramescu: Viața ia sfârșit când nu mai ai nimic de făcut

Lucian Avramescu: Viața ia sfârșit când nu mai ai nimic de făcut

Am văzut, aseară, un film despre mine. Personajul EU se găsea pe ecran, mă rog, micul ecran, lăudat cu generozitate de o cărturăreasă sensibilă a ziaristicii, pentru oarece merite. Eu, cel care căscam gura la cel decretat EU, priveam cu modestă încântare. Adică mă împăunam un pic și-mi dădeam iute peste deștele împăunării, revenit și relaxat în modestie. M-a șocat chipul pe care mi-l știu puțin, spre deosebire de alți congeneri, narciși îmbolnăviți de sine, care astupă ridurile la doctor și se vopsesc din alb, în maroniu, violet și, scuzați, căcăniu, când simt că anii ies pe față. Din indiferență față de mine, cel desenat, alergic la farduri, nu cumva am uitat că viața nu stă, cum credeam eu, pe umeri, ci în plete?
Azi am reluat, găsind-o în hărmălaia de hârtii de pe masa unde lucrez, la strungul meu de cuvinte, cartea italianului Cesare Pavese, ”Meseria de a trăi”. E un jurnal alambicat și adesea trist, ca viața lui autoisprăvită la 49 de ani. Deschid, cum fac adesea, unde se nimerește, așa cum citesc cărțile de poezie. O carte de poezie nu poate fi citită ca un roman. Dacă sari, pierzi întâmplări și personaje. Aici, în jurnalul lui Pavese, e ca într-o carte de poeme în care fiecare pagină poate fi o carte. Zice el: ”Dacă trebuie judecată prin analogie cu ziua, bătrânețea este cea mai fastidioasă pentru că atunci nu mai știi ce să faci cu tine, cum se întâmplă seara când treaba zilnică s-a sfârșit”. Scrie asta în 25 iunie, anul nu știu care, și-mi imaginez vara italiană, țară în care am prins și eu cândva, la Intercultura, o bursă de învățat limbile conviețuirii universale și zâmbetul între neamuri pământene diverse. Locuiam într-o mânăstire din San Gimigniano, la câteva camere/chilii distanță de o spanioloaică focoasă care se ruga matinal, singură, în fața icoanei în relief a Maicii Domnului, pentru păcate pe care încă nu le făptuise. Eram mai toți tineri iar obsesiile vârstei nu existau. Ce citesc acum din Pavese? Că e o vârstă când nu mai ai ce face. Iar când nu mai ai ce face, s-a sfârșit. Chipul meu de pe ecran, din filmul de azi, arată un personaj care pare că le-a făcut pe toate. Dar mie nu-mi iese calculul, aritmerica filosofică. Materia abandonului nu mi-a fost predată, iar dacă da, am rămas corijent. Am proiecte literare, sub mine, la parter, doi meșteri înlocuiesc o grindă veche de o sută și ceva de ani, fiica-mi, venită de la școală, mă pune să semnez alte fb-uri în carnetul de note și mă iscodește despre Moș Nicolae, iar două telefoane mă cheamă în două locuri de țară în condițiile în care frigul și ploaia intră în doctrina cerului din săptămâna în curs. Ieri am bătut 160 km pentru a cumpăra o râșniță de piatră veche dintr-un sat. E încă în portbagajul mașinii. Ce să răspund? Nu pot refuza, mai ales când vocile care emit invitația sunt feminine. Rochia mamei copilului meu degajă invitații și miroase a cafea proaspătă, bucătăria îmbie și ea în alt fel, un horn de alături, văzut prin geam, arată ce se alege din vreascurile arse. Ele se duc în cer, ca metafore sau ca neant? În cer, sau în pământ se duce și fumul arderilor din noi. Singura certitudine cu care ne naștem e că murim într-o zi. Ziua aceea e, scrie Pavese, când simți că nu mai ai nimic de făcut. Eu simt că multe-s abia începute, dar destule nu depind de noi.

Articole asemănătoare