Luiza Rădulescu Pintilie – IARNA, CA O VINDECARE

0 5

 

Cerul a coborât spre pământ cea dintâi zăpadă adevărată a acestei ierni nu numai la ceasuri de vecernie, ci şi într-o seară de duminică. Au căzut fulgi mari, diafani, răspândind , parcă, sub lucirile sărbătoreştilor ghirlande multicolore, sub luminile agăţate în stâlpi ori sub cele ale farurilor, un fior de magie, indiferent prin câte ierni am mai fi trecut prin viaţă. După o vară şi o toamnă ce şi-au întârziat plecările, după amestecul de temperaturi nehotărâte, cele câteva ceasuri de iarnă albă au luminat nu numai noaptea, ci, într-un fel, ca o purificare, şi gândurile, şi visele, şi visurile noastre. După atâta agitaţie cotidiană, după atâtea grozăvii ce ne-au asaltat brutal în ultimele săptămâni, înspăimântându-ne, lipindu-ne cu spatele de pereţii staţiilor de metrou, de stâlpii copertinelor din staţiile de autobuz de frica nebuniei ce ar putea apărea de oriunde ori a isteriei căzute ca un trăsnet, după proteste, după scandalul fără de sfârşit din Parlament, după înghesuiala din pieţe, de pe străzi, din magazine, după aglomeraţia din minţile şi din sufletele noastre sufocate de gânduri, de nelinişti, de întrebări, de confuzie, de revoltă, de resemnare, dansul fulgilor de nea a coborât spre noi ca un fel de eliberare.
Ca o bucurie ce s-ar fi vrut fără de sfârşit, dar şi împărtăşită cu cei din jur, ca un fel de dar pentru ştiuţi şi neştiuţi, dovadă atâtea emoţionante imortalizări pe ecranul telefoanelor şi apoi grăbita lansare a imaginilor pe reţelele de socializare. Ca un necesar respiro, alb, pur, liniştitor, ca să putem să mergem mai departe prin cenuşiul vieţii, prin tulburarea ei, printre neadevăr, mistificare, răutate, orgoliu, invidie, indiferenţă, ticăloşie şi câte alte păcate ce ne împovărează existenţa comună. Nu se ştie cine a spus că pentru a putea să apreciezi frumuseţea unui fulg de nea este necesar să înfrunţi frigul ! Şi, cu adevărat, pentru a întâmpina frumoasa ninsoare a cerului, până şi gradele şi-au coborât, cu adâncă plecăciune, înălţimea. Dar nu înfrigurarea serii de dumincă ne-a lăsat să vedem mai clar albul fulgilor, ci frigul care simt că ne ameninţă din ce în ce mai mult spiritual şi ca oameni, la nivel individual, şi – cu mult, mult mai grav – la nivel de societate. O îngheţare a ceea ce ştiam despre noi şi ne făcea, cumva, mândri: că întindem o mână celui care are nevoie de ea, că îi privim cu ochi buni şi pe cei care nu gândesc ca noi, nu sunt ca noi, nu fac ce facem noi, apreciindu-i în ceea ce îi face diferiţi sau măcar lăsându-i, atât cât nu ne lezează prin felul lor altfel, de a fi ca ei, că suntem deschişi, ospitalieri, milostivi, iertători. Cât de mult , iartă-mă, Doamne, aş vrea să greşesc ! Tare mă tem, însă, că lista chiar ar putea continua… Fiindcă spun şi eu, invocând vorbele unui mare scriitor mexican, “Ceea ce mă înspăimântă cel mai mult este iarna memoriei“. Iar în ultima vreme, dăm dovadă, la nivel colectiv, de multe momente de amnezie faţă de lucruri mai mărunte sau mai mari, dar toate importante pentru sănătatea, pentru viaţa, pentru prezentul şi pentru viitorul nostru ca români. Şi am toată convingerea că în rândurile acestea, dar şi printre ele, fiecare dintre dumneavoastră, cititorii, găseşte cele mai potrivite exemple, dar şi cele mai dureroase, îmi permit eu să mai adaug.
De aceea cred că fugarul episod de iarnă n-a venit spre noi întâmplător, într-o duminică seara, la ceasuri de vecernie. Duminica este zi de sărbătoare, iar desferecarea aceea iernatică a cerului a avut în ea ceva sărbătoresc. Duminica e zi a rugăciunii şi a bucuriei, iar fulgii au adus cu ei şi bucurie, dar şi ceva sfânt. În folclor se crede că Sfânta Duminică poartă straie albe şi ce alb pur au îmbrăcat, deodată cu stratul firav de zăpadă, străzile, dar parcă şi privirile noastre, limpezite de atâtea stridenţe înfăţişate zilnic privirii ! Duminica e zi a vindecării şi, să recunoaştem, pentru câteva ceasuri, parcă am uitat şi de povara cronicizatelor dureri. Iar dacă ar fi să dăm crezare numerologilor, orele 16,30- 18,00 sunt ceasurile bune ale unei zile. Or, zăpada aceasta a venit, cumva neaşteptat, ca o sărbătoare, ca o bucurie, ca o rugăciune, ca o vindecare, duminică, la ceasurile cele bune ale Liturghiei. Şi, poate, astfel am putea spera că şi destinele noastre, ale fiecăruia în parte şi ale tuturor, vor împrumuta ceva din cele ale pomilor în plină iarnă, despre ale căror ramuri negre şi desfrunzite cine ar putea crede că vor mai purta muguri şi flori?! Şi cât de frumoasă este contrazicerea din fiecare primăvară !
Publicat în Ziarul Prahova.ro

loading...