Manuela Hărăbor: ”…a fost cea mai mare declarație de dragoste pe care am primit-o vreodată”

Manuela Hărăbor: ”…a fost cea mai mare declarație de dragoste pe care am primit-o vreodată”

 

Am crescut în lumea filmului, între platourile de filmare și atelierul tatălui meu de la Buftea. Tata era sculptor-machetist, lucra la departamentul Filmări Combinate, și mă lua deseori cu el la serviciu. Aveam un locușor al meu, tata îmi dădea câte un ornament sculptat de el, rămas de la cine știe ce lucrare, și colegul lui de atelier, pictorul Ștefan Marițan culori și pensule, așa că îmi făcem de lucru toată ziua. A fost grădinița mea. Pe dălți și ciocane nu m-a lăsat niciodată să pun mâna, de teamă poate că m-aș fi putut răni. A rămas unul dintre regretele mele, eram îndemânatică, încă sunt, dar tata îmi spunea că sculptura nu e meserie de fete. Tocul ușii de la atelierul meu a păstrat foarte mulți ani semnele creșterii mele în înălțime scrijelite de tata cu o daltă. Îmi plăcea mult când mă ducea de mână prin platourile de filmare, prin zecile de decoruri în aer liber din imensa curte a studioului. Simt și acum mirosul de rumeguș și vopseluri. O lume de butaforie, cu costume desprinse parcă din cărțile de povești, mi se descoperea în fața ochilor și mă cucerea zi de zi tot mai mult. Așa am ajuns să dau prima probă de filmare din viața mea pentru ”Veronica”. Tata îmi deschisese ușa, mai departe trebuia să pășesc singură. Evident, că lucrând în studio, avea posibilitatea să mă protejeze ca nimic rău să nu mi se întâmple și să nu ajung să o iau pe arătură. Trebuie să înțelegeți însă că tata nu m-a împins niciodată de la spate. Nu a fost genul acela de părinte pe care îl vedem azi tot mai des, care își dorește să-și transforme copilul într-o vedetă cu orice preț. Din contră. Ce-i drept, nici nu se punea problema de așa ceva pe vremea aia. Luându-mă cu el la studio foarte des, îmi arăta că viața de actor nu e așa de ușoară și frumoasă tot timpul cum își imaginează cei de dincolo de rampă sau ecran. Că e nevoie și de talent, dar și de foarte multă muncă. Și că încercările mele din filme în copilărie mă vor ajuta doar să mă lămuresc dacă asta vreau să fac și pe viitor. Când îl rugam pe tata să-mi facă cunoștință și cu alți regizori, ”să mă dea în film”, îmi spunea că trebuie să dovedesc mai întâi că merit și să nu mă supăr dacă nu se întâmplă. Asta m-a ajutat enorm mai târziu. În adolescență am dat atâtea probe de filmare, că nici nu îmi mai aduc aminte de toate. Majoritatea fără nici o finalitate. Dar niciodată nu am suferit. Dacă nu s-a întâmplat, înseamnă că nu am fost suficient de bună și că trebuie să mă pregătesc mai bine data viitoare. Tata mi-a fost întotdeauna un model de smerenie și profesionalism. Un om cu mâini de aur, singurul sculptor-machetist din Buftea. Nu s-a găsit niciodată cineva mai bun decât el care să îi ia locul. A lucrat la cele mai grele și complicate filme din perioada aia (peste 100 de filme în 40 de ani de activitate) şi toate machetele făcute de el erau adevărate opere de artă. „Speranța” din „Toate pânzele sus”, toate avioanele folosite în „Aurel Vlaicu”, clădiri şi sate întregi care trebuiau să explodeze şi să ia foc. Dar cea mai dragă lucrare a fost „Galax” din filmul lui Gopo. Copilul lui. Gopo i-a făcut într-o zi un desen şi i-a spus că păpușa trebuie să aibă 2 metri înălțime şi să se mişte ca un om adevărat. Restul a fost în întregime creația tatei. Și cu toate astea nu îmi aduc aminte de el să se fi mândrit vreodată, cu toate că toți regizorii mari ai vremii îl lăudau și îi spuneau ce artist grozav e. Și mai avea o calitate extraordinară tata. Era foarte protector, dar tot timpul îmi lăsa spațiu și îmi dădea senzația că pot și singură să am grijă de mine. Aveam 16 ani și am fost chemată să dau probă de filmare de unul dintre cei mai apreciați regizori de atunci, Mircea Veroiu, pentru ”Adela”. Pentru că nu știam să ajung la sediu, tata s-a oferit să mă conducă. Era undeva în luna mai, într-o zi ploioasă. Am mers împreună adăpostiți de umbrela tatei, fără să vorbim. Când am ajuns, tata s-a oprit și mi-a arătat pe unde să intru. ”Tu nu vii?” l-am întrebat. ”Să zică că ești copil mic și că ai venit de mână cu tata? Nu, te duci singură.” Imaginea tatei, un bărbat frumos, cu o umbrelă mare, neagră, stând în poaie pe o stradă superbă din Bucureștiul vechi, umbrită de arbori, mi-a rămas în minte și acum, ca o secvență dintr-un film cu Jean Gabin sau Jean-Louis Trintignant. Tata nu m-a lăudat niciodată, dar i-am văzut bucuria pe față de fiecare dată când îl făceam să se simtă mândru de mine. Prima oară într-o zi când s-a întors de la serviciu. Era în timpul post-producției de la ”Pădureanca”. Colegii de la developări îi arătaseră pentru prima dată o secvență cu mine din film. A intrat pe ușă extrem de emoționat, s-a dezbrăcat de palton și avea lacrimi în ochi de bucurie. Când l-am întrebat ce-i cu el, mi-a răspuns, așa, într-o doară, ”Ei, am văzut niște imagini cu tine. E bine.” Atât, dar pentru mine a fost cea mai mare declarație de dragoste pe care am primit-o vreodată.

(Publicat de Manuela Hărăbor, pe contul său de Facebook)

Abonează-te la noutăți

Articole asemănătoare