Nu mi-e rușine că-s român

Nu mi-e rușine că-s român

Am citit un articol solid al lui Mircea Eliade în care ironizează intelectualitatea abundentă din țara sa care se jenează pentru blestemul de a se naște români. Intelectualii găsesc incompatibilități autohtone la substanța tragică a omenirii, românul neavând acces – cred acei intelectuali, nu Eliade – la performanța sinuciderii și la trăirile abisale ale eroilor dostoievskieni. Așa să fi fost prin anii 30? Acum cum e?
Acum e că nu mai e de fel! Opiniile intelectualității sunt strivite de opiniile de gașcă gălăgioasă ale detașamentelor subculturale care au ocupat televiziunile, singurele instrumente media accesibile ”maselor largi populare”, credibile până la imbecilizarea dependenților. Ei sunt singurii ”intelectuali” vizibili, acaparând orar ziua și noaptea celor pe care-i dezvață să citească și le vâră în minte deșeuri de gândire și comportament. Ceilalți, academicii adevărați, creatorii uitați prin mansarde, profesorii cu specilități sufletești n-apucă să se exprime. Dacă Eliade trăia azi, n-avea cum să emită filosofia de mai sus, în absența materialului trebuitor.
Nu știu dacă intelectualii de azi se jenează că-s români, dacă au – mulți dintre ei – ghinionul acestui cusur genetic. N-am de unde afla. Ceea ce știu cu siguranță e că mulți din românii plecați în lume și care au uitat să se mai întoarcă, nu se mai obosesc să-și învețe odraslele limba maternă. De ce nu vorbiți cu copilul limba de acasă, am întrebat o doamnă, născută în satul meu și care trăiește de două decenii în Maroc? E dificil, zice ea și apoi, la ce i-ar trebui? E la școala franceză și învață și araba, limbi strict necesare în țara în care ne-am stabilit. Copilul, un adolescent înalt și simpatic, de 18 ani, a încercat să utilizeze, la Sângeru, cele câteva cuvinte care-l legau de acel difuz ”acasă” al părinților, el fiind născut în țara nord-africană, și pe care le știa aproximativ. Mi-a spus că-i place aici și ar mai veni, a pozat pietrele ciudate cioplite de străbunii săi, dar destinul lui rulează pe alt continent care estompează încet continentul sufletesc al părinților. Părinții, oameni pe care-i știu prin părinții lor, nu sunt jenați că-s români, ci doar distanțați de țara în care s-au născut printr-un destin care i-a făcut migratori, alegând distanța.
Am întâlnit, afară, și români care nu erau jenați că-s români, ci urau din rărunchi tot ce ține de neamul lor. Dar nu erau intelectuali, ci respectabili zidari într-un oraș din nordul Franței. Zideau în piatră. Și eu mai am de refăcut niște ziduri de piatră dintr-o casă de 200 de ani pe care o reclădesc migălos. Azi nu mai găsesc cu cine. Muzeul Pietrei, la care trudesc de ani, adunând pietre cioplite de meșteri țărani din toată țara e o dovadă de iubire și de mândrie că-s român. Ce zic și gândesc alții, nu știu decât din întâmplări marginale, în care joacă oameni simpli, unii cu destine în derivă.

Abonează-te la noutăți

Articole asemănătoare