Pescăria de vis dintre podgorii

Pescăria de vis dintre podgorii

Pentru o diversitate culinară, în așteptarea unor prieteni din Capitală, aveam nevoie de pește. De dorit, proaspăt. Unde să alerg? L-am sunat pe Americanul, la Urlați, coleg de hoinărit pe coclauri, prieten bun cu Delta. Știam că dă mereu o tură pe Dunărea Veche, de unde cotește între plauri, la știucă. N-am mai fost, zice, dar mergeți la Vadu Săpat, la prietenul dumnevoastră Nelu Ciobanu și găsiți ce vă trebuie. El are vinuri bune, zic eu, mirat. Mergeți și vedeți, insistă urlățeanul, și el posesor de vinuri bune.
Am plecat de la Sângeru pe la Lapoș și Glod, scurtând-o spre Tohani, curmeziș peste pietrele de la Jugureni. După cramele de la Tohani, se face un drum la dreapta care dă în Vadu Săpat. Mama, pe când mă născusem eu, a avut, ca învățătoare, primul loc de muncă în satul dintre podgorii. Mergea pe jos la Vadu Săpat. Eu m-am boierit, cu mașina mea de 17 ani, neschimbată, care gâfâie până urc serpentinele înguste dintre fagi la Marginea Pădurii, de unde se vede în câmpie Mizilul.
Nelu, alias Ioan Ciobanu-Olteanu, e un bărbat zdravăn, la vârsta lui care dă ocol cifrei 70. Surâde. Are, zi bună sau înnorată, o plăcută expresie, care vine din interior. Așa îl știu de ani și ani. Băiatule, zic, cu un apelativ pe care-l utilizez semiironic, atunci când vorbesc cu cei din generații mai ”împlinite”, aud că negustorești ceva pește! Ai și pentru mine? Vreau să cumpăr pește proaspăt, zic eu sceptic, convins că am bătut drumul aiurea. De care vrei, zice Nelu, cu tonul omului stăpân pe vorbele sale? Păi aș vrea câțiva crapi de Dunăre, nu fitofag. Presupun că păstrăv nu ai? Mă ia de braț și ocolim curtea lui, extinsă în spate cu niște hale. Aici e o incintă cu zeci de bazine cu crapi Vii! Are și păstrăv. Are și…Crapii freamătă dedesubt, sub șuvoaiele de apă proapătă care vin din pământ, prin niște instalații. Apoi Nelu îmi arată halele de făcut conserve, cele de sortat și tranșat peștii care-s din toate neamurile pescăriei, șirurile de oameni care trebăluiesc într-un frig care anulează canicula de afară, afumătorile.Totul e curat ca-n farmacie și rânduit pe o logică industrială impecabilă. Nu-mi vine să cred. Când ai făcut toate astea? Pescarul dintre podgorii oftează, ca la un urcuș pe care l-a făcut și încă mai e de urcat. Da, a luat-o de la zero, cu toate chinurile prin care trece micul capitalist român, împiedicat de un stat care nu și-a protejat niciodată oamenii cu inițiativă, ci i-a ștrangulat cu legi aberante, controale hrăpărețe, piedici birocratice. Nelu ocolește subiectul, dar știu eu bine cum stau lucrurile. El a biruit. Are alături soția, pe doamna Maria, o femeie care te invită la o cafea făcută de ea, în umbra unui cerdac. Are sprijin de nădejde, despovărându-l încet, încet, de corvoada grea, cei doi copii, implicați cu toată forța și priceperea lor în firma DIVERTAS. SRL. – Toni și Mihaela. Au învățat de la părinți, de mici, ce-i truda, muncind și agonisind cinstit. Au peste 30 de angajați în fabrica lor care prelucrează, între unele dintre cele mai vestite podgorii din România, zeci și zeci de tone de pește. Oamenii locului îmi spun că la Nelu Ciobanu găsești pește pe care nu-l găsești mereu în Deltă. Mașini frigorifice sau cu bazine cu apă vin de la Tulcea, de la lacurile cu pește împrăștiate în țară, de dincolo de Prut și chiar de Nistru.
L-am sunat, azi, sătul să mai scriu politică și dator fiind ziarului Prahova, cu articolul meu săptămânal, pe care l-am promis de ani de zile, și mă țin mereu de cuvânt, prietenului meu Mitică Cârstea, ziarist și patron. L-am sunat pe Nelu, ”pescarul dintre podgorii”, să văd ce face! Fac muncă în vie! Am niște oameni la lucru și am urcat să-i cinstesc cu niște zeamă de strugure veche. Tu ce faci? Scriu despre tine! Ei, fiecare cu munca lui! Dar cu ce mă fac vrednic de pus în cerneală?! Răspund cu o altă întrebare: Ți-ai lăsat pescăria? Cum s-o las?! Sunt copiii acolo! Apoi cobor și eu repede.
Dealul cu vii e deasupra satului, spre Malu Roșu, unde am și eu foste podgorii care-s azi culturi rodnice de mărăcini și paradis al mistreților. N-o mai pot lua de la cap. Am făcut-o cu multe.
Trăiesc tonic descoperirea că românul e încă viu și n-a dispărut de tot în cele patru zări ale lumii, unde-i absorbit de multe ori, poate de cele mai multe ori, ca argat universal. Vă salut, din partea astălaltă a dealurilor prahovene, cu bucurie și încredere, pe dragii de voi, cei care n-ați dat bir cu fugiții – Nelu, Maria, Toni, Mihaela. Acum știu drumul scurt spre Delta Dunării de lângă mine, drum pe care-i invit să-l parcurgă și alții. Nu vor regreta!

Articole asemănătoare