Prevorbire amicală: Să crapi cuvântul cu toporul și să iasă scântei

Prevorbire amicală: Să crapi cuvântul cu toporul și să iasă scântei

 

Prietenul meu Nicu Croitoru, pe numele lui de poet Nicolae Croitoru, recidivează în scris și-mi trimite, spre desfătare amicală sau punere de opreliști la avânturile lui literare, o nouă carte, după cea lansată în urmă cu puțini ani. E un volum (manuscris) cât Biblia, ceea ce înseamnă că debutantul de la 70 de ani, avansând spre înțelepciune ( a mai pus vreo doi peste), în conflict mereu cu Dumnezeu și cu sfârșitul (lui Dumnezeu, nu al lui!), pe care-l ține la distanță, cu îndârjirea hâtră a unui pandur oltean, e viu, prolific, căpos cu cei care-l îndeamnă la cumințenie și nemilos cu el însuși. Eu zic că Nicolae Croitoru a descoperit, pentru sine și pentru alții, un stil. Stilul vine din vorbirea, nu neapărat arhaică, ci curentă, pe care o sparge în bucăți ca pe o nucă. Apoi ne obligă s-o mâncăm, culegând firimituri de mieji și bucăți nepricepute la prima gustare, dar dovedite încărcate de înțeles. Soț (iubitor), tată, bunic cu nepoți, om de afaceri de aproape 30 de ani, împingând la căruța multor obligații prozaice, Croitoru se apucă de ceea ce nimeni nu se apucă la această altitudine de vârstă și preocupări. Că prima carte scoasă cu un an și ceva în urmă nu e un experiment, nu e o aiureală de om care fuge pe arătura mai comodă a scrisului, scăpând de alte griji, ci o preocupare care vine din el, din viața sufletului lui, o arată a doua. Ea vine iute, ca o respirație care se cere completată de o alta, altfel murim fiindcă plămânii pierd ritmul. Ce face aici autorul?
Poetul iese și mai tare din tipare. În cartea ”Tu ești, Doamne, Om ca mine” (Editura Niculescu, 2016), șoca prin adversități biblice și erai mai puțin atent la crucificările de cuvinte. Acolo îl trăgea pe Dumnezeu de barbă, îl contesta pentru a-l pune la loc, pe cruce sau lângă cruce, ateu cu certificat de atestare în buzunar și creștin cu o credință relativă. Hârjoana cu cel care e propria lui invenție, fiindcă altfel Cel de Sus n-ar fi existat, are antecedente ilustre. Nu-i primul și, probabil nici ultimul care-l ia la rost pe Arotputernicul, spre a obține un supliment de atenție literară. Aici, cel puțin până la acest punct al lecturii, n-am mai găsit pugilistul din ringul ceresc, decât în forme îmblânzite. Poetul cântă, în felul lui, despicând cuvintele în puncte necerute de gramatică, dar dătătoare – prin această curajoasă invenție – de sensuri noi.
Nedezlegat de trăiri romantice cu totul, Croitoru are răsuciri norocoase pe călcâiele cuvintelor și din hora lor ies sensuri rare, frumoase în simplitatea profundă: ”Erau doi căluți în seară/ culcubiți într-un ereu,/și prin timp trecea o gară”… Excelent acest ultim vers! Sau o altă poezie lină ca un susur: ”Pe poteca dintre munți/ Călăuză de izvor,/ Lunecau căzute-n punți,/ Raze dulci/ De somn ușor”… Vine apoi izbucnirea dramatică, dar și ironică a poetului care ”zdrobit pe jumătate” se sărută cu luna spre a mai scrie o carte, mai zăbovind nițel pe aici, într-o lume care poate părea dezgustătoare: ”Doar la poarta cu iluzii,/ Voi mai zăbovi un pic,/ Cu-n cârlig,/În loc de struguri,/ Pentru vremuri de nimic”. În noua carte de poezie a lui Nicolae Croitoru și-au găsit loc și cuvinte sensibile dedicate unor oameni ai condeiului de care-l leagă amintiri și prietenie. O poezie este dedicată jurnalistului Ion Marin, stins timpuriu, iar o alta laudă un oltean cât România, la împlinirea a 85 de ani. Este vorba de scriitorul Dinu Săraru.
Nicolae Croitoru e pe cale de a comite o vrajbă în lumea uscată a criticii și de a-i face să se ia de bărbi pe lingviști. Absent la stiluri, de aceea nu poate fi suspectat de influențe și pastișe, bolnav de sine și dependent doar de împrejurările gândurilor lui, Nicolae Croitoru face o bravadă din nesocotire, dar te și somează autoritar să iei sama. La ce? La înțelesurile de dincolo de înțeles. Păi asta face dintotdeauna poetul! – mi-ar putea da peste nasul condeiului, un cioclopedic. Așa e! Numai că Nicolae Croitoru, înrudit fără să știe cu poetul Ion Gheorghe, descendent din ”vorbirea în dodii și în vrăbii” (cum spune un alt poet, Avramescu!), a țăranilor la clacă, aduce o prospețime în ceea ce pare sortit uscării și uitării.
Citește puțină lume poezie, aflu din riguroasele analize ale specialiștilor societăților matematice, care cântăresc cu șublerul și măsoară cu eprubeta științei capacitatea omului de a visa, aplecând spre nimic cumpăna. Nu cred că-i așa. Cartea ”Destin etern”, (orgolios titlu!), e o bătălie a omului literar Nicolae Croitoru cu obișnuințele de bibliotecă, în care aruncă cu piatra cuvintelor lui despicate. Eu îl salut, într-o lume scriitoricească în care-și fac loc ușor doar întemnițații, și greu, din ce în ce mai greu, cei care au ceva de zis, pentru curajul de a fi și a rămâne el însuși.

Lucian Avramescu
Sângeru, 8 august 2017

Articole asemănătoare