Profesorul Eduard Apetrei, una dintre personalitățile marcante pentru evoluția cardiologiei românești în ultima jumătate de secol – dacă ne gândim numai la faptul că este omul care a introdus în România ecocardiografia, metodă de explorare a afecţiunilor cardio-vasculare – împlineşte 75 de ani. Cu acest prilej, profesorul a acordat un interviu pentru A.M.Press, în care vorbește despre „secretul” longevității sale, care este în primul rând profesională, dar evocă și o serie de întâmplări de viață, de la momentul în care era dat afară de la o serbare școlară pe motiv că este „fiu de chiabur” și până la anii în care a ajuns să îl aibă în îngrijire, în calitate de medic, pe însuși Nicolae Ceaușescu. În interviul pentru A.M.Press, prof. dr. Apetrei face și considerații cu privire la statutul medicului și al medicinii în societatea de azi și atrage, pe de altă parte, atenția asupra câtorva dintre obișnuințele cotidiene care fac din omul contemporan un sol fertil pentru dezvoltarea bolilor cardio-vasculare. Profesorul doctor Eduar Apetrei este vicepreședinte al Academiei de Științe Medicale, Fellow al Societății Europene de Cardiologie, membru corespondent al Societății Franceze de Cardiologie și al numeroase alte societăți internaționale din domeniu. Editează încă de la începutul anilor 1990 Revista Română de Cardiologie și are peste 280 de lucrări științifice publicate. Un CV ceva mai extins al profesorului poate fi consultat la finalul interviului.
-Domnule profesor, împliniți în curând vârsta de 75 de ani. O să încep cu o întrebare clasică pentru un interviu aniversar: cum este viața la această vârstă?
-Viața rămâne frumoasă și palpitantă, plină cu de toate. O percep și o trăiesc ca la 40-50 de ani.
-Continuați să fiți, din câte am aflat, un om deosebit de activ. Este activitatea continuă un secret al menținerii sănătății la o asemenea vârstă?
-Răspunsul nu e greu. Activitatea trebuie continuată. Mă refer aici la activitatea fizică și la activitatea cerebrală, sub diferite forme, funcție de preferințe, dorințe și, desigur, funcție de dimensiunea activității potrivite pentru fiecare dintre noi. Socotesc mișcarea ca un element ce trebuie să fie un lucru obișnuit în viața noastră.
-O spuneți ca doctor.
-Ca doctor, dar și ca nedoctor o spun. Nu trebuie să fii doctor ca să realizezi că atunci când faci mișcare te simți bine. Observ cu satisfacție de exemplu că aceia dintre colegii mei de liceu sau de facultate de exemplu, cu care mă întâlnesc anual, și care fac mișcare, au și o mobilitate intelectuală mai bună. De altfel, amândouă sunt la fel de importante. Menținerea creierului într-o stare în care continuă să-și facă mai departe conexiunile este tot la fel de importantă ca menținerea mușchiului în stare de funcțiune. Secretul este că energia trebuie consumată, dar consumată economic și eficient în același timp. Există o relație clară între mișcare, folosirea creierului și speranța de viață chiar. Dar nu vorbesc neapărat de speranța de viață, ci de bucuria de a trăi, de cum îți trăiești acești ani. E important să îți trăiești acești ani bucurându-te și nu chinuindu-te.
-Dumneavoastră ce fel de activități aveți?
-În primul rând faptul că îmi mențin contactul cu activitatea mea profesională. Iar în al doilea rând, continui și activitatea non-profesională: merg la concertele simfonice, mă întâlnesc cu prietenii, îmi place să călătoresc, îmi place să citesc. Și acesta e un lucru asupra căruia m-aș opri; mi-e tare greu acum că nu mai am unde să-mi pun cărțile. Știți, eu încă sunt pe stilul de a citi cărțile pe care le răsfoiesc cu degetul, deși nu resping nici modalitățile moderne de a citi, de pe tabletă. De altfel, am și eu o tabletă, dar o folosesc doar atunci când călătoresc. Repet, eu prefer de obicei cartea tipărită. Apar mereu titluri noi și bine alese, cumpăr colecții întregi, dar acum m-am limitat pentru că nu mai am spațiu.
-La capitolul activități fizice ce ați menționa?
-Din punctul meu de vedere, o spun mereu, cel mai important este mersul pe jos pentru că este simplu și nu costă nimic. De altfel, mersul pe jos este bun și pentru minte; mergând pe jos urmărești oameni, urmărești clădiri, spații, pomi, flori. După mersul jos, aș menționa înotul, apoi faptul că îmi place să merg pe bicicletă și o fac des. Schiul este de asemenea o activitate bună pentru iarnă și de abia aștept să vină zăpada…
-Aveți timp pentru toate acestea?
-La sfârșitul săptămânii, pentru înot sau pentru bicicletă sau schi. Iar pentru mers pe jos, zi de zi. Vă dau un exemplu: eu nu merg cu liftul. Urc șapte etaje să ajung unde am bolnavii internați, pe jos. Și, am mai spus-o și cu alte ocazii, îmi pare rău când ajung la ultimul etaj.
-Legat de mișcare și de forma fizică, v-aș întreba cât contează pentru pacient exemplul personal al medicului care-l consultă. E important? Sau se aplică zicala „Să faci ce zice popa, nu ce face popa”?
-Eu cred că felul în care arată medicul, dacă e într-o formă fizică bună sau nu, contează – la o primă impresie cel puțin – dar nu este determinant. Determinant pentru relația între medic și bolnav este felul în care medicul reușește să vorbească cu bolnavul și să transmită încredere. Dacă pacientul urmează sfaturile și recomandările medicului și vede că se simte bine, atunci încrederea crește și felul în care medicul arată cade pe planul al doilea. Dar nu spun că o prezență adecvată a medicului nu e necesară. Însă sunt rare cazurile în care această prezență nu există.
-Am văzut însă că spuneați undeva că medicii nu se mai bucură de același respect de odinioară.
-Așa este, percepția bolnavilor față de doctor este alta acum. Sunt și foarte multe lucruri care contribuie la diminuarea importanței medicilor. Aici sunt două motive. Primul este rolul societății în general, atacul asupra doctorilor care îi transformă în oameni mai puțin de respectat. Aceste atacuri sunt de cele mai multe ori exagerate și generalizante – un doctor a greșit și se judecă de parcă toți doctorii ar fi la fel. Iar al doilea motiv este că tehnologia a intrat atât de puternic în medicină, încât felul de a fi al doctorului contează mai puțin în mintea bolnavului, uneori și în cea a doctorului. Ce contează este rezultatul care izvorăște după un examen făcut cu o anumită mașină. Și atunci relația dintre doctor și pacient nu mai este aceeași care exista înainte.
-Apropos de progresul tehnologic al medicinei. Dvs ați terminat facultatea în urmă cu mai bine de jumătate de secol. Cât de mult a evoluat cardiologia, domeniul dvs, de atunci și până azi?
-E diferență foarte mare. Acum 50 de ani, cardiologia se făcea cu stetoscopul și cu aparatul de tensiune. Ca în orice domeniu al medicinii, tehnologia a influențat mult, de cele mai multe ori în bine, evoluția specialității. Aici ar fi totuși două aspecte. Primul este cel pozitiv, evident. Ajungi la un diagnostic mai rapid, ajungi la un diagnostic mai bun și ajung mai mulți doctori la un diagnostic bun. Adică nu trebuie să aștepți să te duci la doctorul X pentru că doar acela se pricepe. Partea negativă, dacă ar fi să existe și o parte negativă, este că se produce înstrăinarea de care vorbeam, crește distanța dintre bolnavul din fața ta și tine, ca doctor. Bolnavul simte lucrul acesta, iar pe doctor nu prea îl interesează. Cum judecăm? Din punctul meu de vedere, menținerea unei relații umane, calde, între bolnav și doctor este importantă.
-Dacă ar fi să privim în urmă, putem spune că sunteți un om care și-a dedicat viața meseriei. Regretați?
-Nu. Cea mai mare parte din viață mi-am petrecut-o în, cum se zice, meserie, deși pentru mine cuvântul „meserie” nu se potrivește, n-am spus niciodată „meseria mea este de doctor”. Poate că am echivalat întotdeauna ideea de „meserie” cu cea de program de lucru fix, pe care noi, doctorii, nu-l avem. Sigur, nu m-a obligat nimeni să optez pentru medicină și singur am luat decizia de a sta în spital atât cât a fost nevoie și să mă ocup de această specialitate, furând un pic din timpul pe care ar fi trebuit să îl aloc familiei.
-Aceasta este o problemă pentru majoritatea medicilor.
-Sigur că da. Vă dau un exemplu. Un mare profesor de chirurgie avea trei colaboratori, toți extraordinar de buni. Cel mai bun dintre ei, era alegerea lui, pe care o făcuse. Cel mai bun dintre ei se însoară. Cel mai bun dintre ei nu-și mai dedică timpul pe care-l dedica anterior pentru a-și menține locul unde ajunsese. Treptat, se observă că cel mai bun nu mai e cel mai bun și, chiar mai mult, nici măcar nu-l mai interesează să fie cel mai bun. Cunosc foarte bine acest caz și rețin din el că este necesar un echilibru între profesie și familie.
-Spuneți-ne două cuvinte despre familia dvs. Dvs ați realizat echilibrul despre care vorbeați?
-Soția mea a fost profesoară de spaniolă, am doi copii și sunt mulțumit de amândoi. Am și o nepoată de câteva luni. Sunt foarte mulțumit, iar dacă ar fi ca eu să decid subiectiv, spun că lucrurile au ieșit bine.
-Care este cea mai mare dezamăgire a dvs? Dar cea mai mare realizare?
-Nu am avut mari dezamăgiri, dar mici dezamăgiri au fost suficiente. Dezamăgirile sunt o parte personale: aș fi vrut să țin un curs mai bun, să am lucrări mai multe. Sunt și dezamăgiri legate de cei din jur, despre care nu aș vorbi decât la modul general. Oamenii sunt ambițioși, dar și vanitoși. Eu accept ambiția, mi se pare firească. Nu-mi place însă vanitatea exagerată pentru că asta crează disconfort și schimbă raportul între oameni. Această vanitate se observă foarte mult la vârful piramidei; poate că vrea fiecare să aibă propria piramidă, nu știu. Cât despre cea mai mare realizare, aș menționa familia mea și apoi faptul că am putut dezvolta ecocardiografia în România.
-Aș vrea să atingem puțin sfera personală. Vorbiți-ne puțin despre copilul care ați fost. Era în perioada celui de-al doilea război mondial. Ce vă amintiți de atunci?
-Îmi amintesc multe. Mai întâi războiul, îmi amintesc trecerea nemților către ruși și apoi trecerea rușilor către nemți. Au stat la noi în curte și unii și alții, părinții mei erau oameni înstăriți, aveam o curte mare și acolo erau încartiruiți. Țin minte că nemții se purtau frumos, ne dădeau ciocolată, pe când rușii… Apoi îmi amintesc cum, după război, am fost scos afară de la o serbare la școală – eu, ca fiu de chiabur, și doamna preoteasă. O învățătoare devotată partidului a spus așa: „Sunt în sală dușmani de clasă, să iasă afară”. Eu, un copil, eram dușman de clasă! Țin minte că atunci când am ieșit, a apărut tata care venea să mă ia de la serbare. A vrut să meargă acolo, dar l-am oprit eu. De asemenea, îmi mai amintesc un lucru, cum dormeam noptea cu părinții mei prin porumb pentru a nu fi arestat tata pentru că nu vroia să se înscrie în „colectiv”. Până la urmă, s-a înscris și am asistat cum au fost scoase vitele, căruța și altele din curte pentru că erau obținute prin „exploatarea omului de către om”.
-Originea „nesănătoasă” v-a creat probleme și mai târziu…
-La facultate, da. Am fost scos în primul an pentru că eram fiu de chiabur. Deci am fost admis, apoi când s-a văzut că eram fiu de chiabur, am fost scos. Dar am avut șansa ca din momentul în care m-au scos pe mine, să nu treacă mai mult de două luni până când s-a schimbat legea chiaburilor. Legea chiaburilor spunea că de la șapte hectare în sus ești considerat chiabur, iar modificarea a stabilit că nu mai ești chiabur decât de la zece hectare în sus. Și cum tata avea între șapte și zece, eu brusc n-am mai fost „dușmanul poporului”.
-Medicina este domeniul pe care vă gândeați în copilărie că-l veți îmbrățișa? Când a apărut „chemarea” spre acest domeniu?
-Nu am avut nicio chemare. Nu m-am gândit nici măcar în liceu că voi face medicina. Mie îmi plăcea matematica și voiam să fac o facultate tehnică. Profesorul de matematică, Pâslaru de care îmi amintesc cu mare placere, un adevărat dascăl, mă încuraja chiar. Apoi țin minte că înainte de examenul de admitere, se făcea, vara, pregătire la liceu pentru materiile de la examen Profesorul Pâslaru întâlnindu-mă pe sala mi-a spus „Apetrei, du-te și ia creta să rezolvăm problemele”. Rușinat i-am spus „Domnule profesor, nu mă duc pentru că eu voi merge la medicină”. Dar decizia n-o luasem eu, ci părinții mei, ținând seama de conjuctură și de faptul că tata era oficiant sanitar, cum se numea atunci. A început să-mi placă medicina cu adevărat prin anul 3- 4, când am ajuns să vedem bolnavi și să realizez că suferința este mare, iar eu pot să ajut. Îmi plăcea că pot să fac bine, pot să ajut lumea. Și asta cred că s-a întâmplat treptat. Și mai e un lucru, de ce să n-o spun? Te duceai la o anumită sindrofie studențească – se organizau în fiecare sâmbătă – unde observai că studenții de la medicină se bucurau de mai mult succes. A contribuit și asta. Nu mai spun când mă duceam acasă, în vacanță, vă dați seama cum eram privit. Toate au contribuit câte puțin la a ma face sa iau in serios medicina.
-Deci nu credeți că ați fost „destinat” să fiți doctor.
-Nu. Sunt unii care spun asta. Să știți că am foarte mari dubii în legătură cu așa ceva. Da, poți spune că ai fost destinat să fii pianist pentru că ai talent, când ai pus mâna pe pian, ai descifrat mai rapid notele, ai fost destinat să fii poet pentru că-ți vin ușor cuvintele. Doctorul? Trebuie să muncească pe rupte ca să-și creeze un anumit nivel de cunoștințe. Talent? În medicină, talentul vine numai muncind. Aa, dacă ai două mâini stângi, nu poți să fii chirurg. Dar poți să fii doctor. Păi pe mine m-au respins la vizita medicală pentru că nu indeplineam baremul fizic – ce aberație ! – de înălțime și greutate. Noi am intrat la facultate după clasa a zecea, pentru că s-a luat decizia politică să se ajungă cât mai repede la facultate, s-au suprimat ultimele două clase de liceu pentru a scoate specialiști cât mai repede pentru construirea socialismului. Și când am ajuns la comisie, am fost respins. Noroc că era tata cu mine și a intervenit întrebându-i „cum trebuie să arate fizic un student la medicină?”. Nu au avut ce să spună și m-au acceptat. Țin minte că în anul I m-am dezvoltat foarte mult. Deci revenind, n-ai nevoie de un talent special pentru a fi doctor Dezvoltarea ulterioară este importantă: cât poți învăța, cât te poți sacrifica, ce mentori ai, dacă îți place specialitatea aleasă.
-Ați făcut stagiatura la Onești, în Bacău, județul natal. Vă amintiți de primii pacienți? Ce fel de cazuri aveați?
-Cum să nu-mi amintesc? Îmi amintesc foarte bine. De reținut că perioada de stagiu de 3 ani era obligatorie. Am ajuns la Onești, am fost repartizat la un cabinet medical de la Combinatul de cauciuc. Combinatul de cauciuc era în construcție, iar cabinetul medical era într-o baracă. Am ajuns acolo, am dat „Bună ziua” și asistenta mi-a spus: „Bună ziua, dar să știți că dom doctor n-a venit”. I-am zis că eu sunt „dom doctor”. S-a uitat la mine, m-a măsurat și mi-a zis „Nu cred. O să dau telefon doctorului Nicolau”, care era director. Până la urmă n-a mai dat telefon, s-a convins că sunt doctorul. Am intrat în cabinet, un cabinet auster. Și primul bolnav pe care l-am avut avea apendicită. L-am examinat și am spus asistentei să ia legătura cu spitalul pentru că trebuie operat și trebuie operat chiar în acea zi. „Ce deștepți sunteți voi ăștia care abia ați venit!”, mi-a replicat. În fine, a făcut ce trebuia, a fost operat bolnavul, care a venit după câteva zile să-mi mulțumească. Asistenta medicală, când a văzut asta, s-a înmuiat. A venit la mine și și-a cerut scuze, că nu avea încredere pentru că eram prea tânăr… Apoi s-a mai îmblânzit și eu am apreciat-o pentru că era foarte bună ca asistentă medicală. Dar, în general, stagiatura la Onești pentru mine a fost ca o a doua facultate.
-De ce spuneți acest lucru?
-Acolo erau trei doctori foarte bine formați și care nu lucrau în București doar pentru că aveau „dosare” nu prea bune să le spunem așa. Era un chirurg foarte bun, doctorul Lazăr, un internist foarte bun, doctorul Lăzărescu și încă un internist, doctorul Nicolau. Eram trei stagiari și acești doctori ne pregăteau pentru examenul de rezidențiat; ne dădeau teze, ne controlau, ne dădeau și premii… Premiul era – vii diseară la noi, mâncăm ceva și jucăm și o canastă. Un premiu mare pentru noi!
-Am văzut în CV-ul dvs că în anul 1965 ați venit la București. În ce împrejurări ați ajuns în Capitală?
-Într-o zi, unul din doctorii care lucrau la Onești, Angelescu se numea, care făcuse un curs de cardiologie la București, ne anunță că vine la Onești profesorul CC Iliescu, șeful clinicii de cardiologie și directorul ASCAR-ului. M-a invitat și pe mine la masă și când l-am văzut, am spus: asta este profesia mea! M-a impresionat enorm doctorul Iliescu! Am venit la rezidențiat la ASCAR și așa am început pregătirea cu acest profesor. Apoi s-a scos un post la concurs în învățământul universitar, m-am înscris și l-am câștigat, din șase candidați… După care, am început să muncesc.
-Tot în CV am văzut că în 1972 ați avut posibilitatea să călătoriți pentru o serie de stagii de pregătire în Franța, în Finlanda, în Belgia. V-ați gândit să rămâneți în Occident?
-Înainte de a primi viza să plec, a fost înfiorător: am fost studiat, am fost prelucrat, urmărit. Și m-a întrebat unul foarte serios, un securist: „Domnule, te întorci?”. I-am spus așa: „În discuția cu dvs, eu n-am decât un răspuns: sigur că mă întorc. Ce o să spun, că nu mă întorc? Deci răspunsul îl cunoașteți, de ce îmi puneți această întrebare?”. „Vreau să intru în sufletul dumitale, să știu eu adevărul”. I-am spus că e foarte greu să intre în sufletul meu, dar și că sub nici o formă nu rămân în străinătate. Și mai e un lucru. Un prieten de-al meu care era plecat în Elveția, a venit după mine la Paris să mă determine să rămân. Și i-am relatat povestirea cu securistul.
-Aveați familia aici sau de ce nu ați rămas?
-Pentru mine era foarte simplu să rămân. Dar erau două lucruri care mă făceau să mă întorc: aveam părinții – dar care erau în Moldova, nu cu mine la București – și știam că trebuie să am grijă de ei la bătrânețe și, elementul principal, faptul că m-am realizat aici și voiam să fac medicină aici. Nu regret, dacă judec după reperele de atunci. Sigur, văzând cum evoluează lucrurile la noi în țară în ultimii 10-15 ani, cu această degringoladă a non-valorilor, acum îi înțeleg foarte bine pe cei care pleacă.
-Azi exodul medicilor este foarte mare.
-Este, dar uitați-vă, sunt unii foarte buni care pleacă și sunt unii foarte buni care rămân. Pe cei care pleacă o să-i condamn? Fiecare are deciziile proprii, nu sunt supărat pe niciunii, dar nu înseamnă că nu-i apreciez mai mult pe cel care rămâne.
-V-aș ruga să vorbiți puțin și despre perioada când l-ați avut în îngrijire pe Nicolae Ceaușescu.
-Nu pot spune că este o perioadă de care să-mi aduc aminte cu plăcere. Simțeam o anumită teroare care presa asupra actului medical. E greu să faci medicină când simți o asemenea presiune. Am îngrijit prim miniștri și șefi de stat și după Revoluție, dar nici nu se poate compara cu ce era atunci. După ce s-a produs schimbarea, am fost printre cei mai fericiți oameni, scăpasem de cea mai mare presiune din viața mea. Imaginați-vă cum eram urmărit – și discret și la vedere – practic nu mai puteam avea viață personală. Îmi amintesc cum găseam hârtiile, fișele de cercetare și tăieturile de reviste, pe care, chipurile, le puneau la loc după ce le verificau. Dar vedeam clar că s-a umblat în ele. N-aș dori nimănui să treacă prin așa ceva.
-Ați fost student, ulterior ați ajuns dascăl de școală. Spuneți-ne câteva cuvinte despre profesorii pe care i-ați avut și v-au rămas în memorie, dar și câte ceva despre foștii dvs studenți și care vă dau motive de mândrie.
-La Iași, la Facultatea de Medicină, admiram în mod deosebit, și mi-am dat seama ulterior cât de mult am fost influențat de ei, pe profesorul Oblu cu o ținută impecabilă, apoi pe profesorul Butureanu, pe profesorul Iancu, pe profesorul Rășcanu. Sunt apoi doctorii de la Onești pe care i-am menționat și pe care îi consider tot dascăli. Și, sigur, formarea mea în specialitate se datorează profesorului Iliescu și Școlii lui. Apoi a fost profesorul Costin Carp, care a fost șeful Clinicii înaintea mea și cu care am lucrat foarte mulți ani. Dintre discipolii mei, menționez pe doamna profesor Carmen Gingină, care conduce acum Clinica de Cardiologie cu multă eficiență, pe domnul conferențiar Ion Coman care este și președintele Societății de Cardiologie, pe Dr. Bogdan Popescu, un cercetător de anvergură europeană, pe Dr. Mihaela Rugină, Dr.Ruxandra Jurcuț, Dr. C. Matei , Dr. Dan Delean care conduce laboratorul de Cardiologie intervențională, Dr. Daniel Gherasim, Dr. Radu Ciudin Și sunt foarte mulți alții. Nu mai pun la socoteală medicii din alte centre de cardiologie din Bucuresti și din țară ce au făcut pregătirea de cardiologie în clinica noastră și cu care avem relații profesionale apropiate. Toți sunt oameni de valoare și mă pot mândri cu acest lucru.
-Aș avea și câteva întrebări să le spunem profesionale. La nivelul simțului comun, oamenii cam știu ce trebuie să facă pentru a avea o inimă sănătoasă: să evite stresul, să aibă o alimentație fără grăsimi, fără sare, să se abțină de la fumat, de la alcool… Oamenii sunt fără îndoială mai informați și se arată mai preocupați de sănătate azi decât în urmă cu jumătate de secol. Cu toate acestea, incidența bolilor cardio-vasculare este în creștere. Cum explicați acest paradox?
-E un paradox la prima vedere, dar o să încep cu ce ați spus dvs. la început – să evite stresul. Cine poate evita stresul? Spuneți-mi dacă poate evita cineva stresul. Aa, să evităm intensitatea mare a stresului, să evite provocarea condițiilor ce generează starea de stres, e altceva. Ce putem noi face e să evităm viața anormală pe care o ducem: mâncăm nepotrivit, nu facem mișcare, nu ne controlăm sănătatea. Toate acestea țin și de individ și de comunitate. Comunitatea trebuie să ofere facilități ca omul să facă mișcare, să poată cumpăra alimente pentru a duce o viață normală. Sigur, ține și de individ cum spuneam. Există oameni care câștigă ceva mai mulți bani și consideră că acest lucru trebuie arătat mâncând mult. Pe de altă parte, ca să explic și paradoxul, trebuie să spun că oamenii azi trăiesc mai mult, piramida vârstelor s-a deformat, sunt mulți oameni de 50, 60, 70 de ani. Ei, acești oameni se îmbolnăvesc mai repede decât cei de la 40 de ani.
-Pe de altă parte, se observă și o scădere a vârstei la care pacienții au primul infarct. Cum se explică acest fenomen?
-Sigur, iar cauzele sunt multiple. Cel care are infarct la 40 de ani este sigur fumător – eu când spune „sigur” înseamnă aproximativ 70 la sută. Sunt de asemenea oameni cu hipertensiune arterială, obezi și provin din familii cu încărcare ereditară. Familia nu o poți schimba, cum nu poți schimba sexul și se știe că bărbații fac mai frecvent boli de inimă. Dar poti sigur controla tensiunea arteriala,fumatul, glicemia, nivelul colesterolului, greutatea, sedentarismul, consumul de alcool…
-Din punct de vedere al incidenței bolilor cardio-vasculare, România stă mai prost în comparație cu alte țări. Care sunt cauzele?
-Dacă vă uitați pe o listă, toate țările din fostul sistem comunist sunt în această situație. Deci vine pe de o parte prin acest tribut pe care-l plătim fenomenului. Dacă vă uitați la procentul din PIB alocat sănătății în toate aceste țări, veți vedea că și acesta seamănă. Uitați-vă la cât alocă Germania sau America; ei realizează că au nevoie de un popor sănătos. Noi nu realizăm. Omul politic din România nu este devotat intereselor nației, ci celor ale grupului său. Sănătatea și Școala ar trebui să fie doi piloni importanți. Pe de altă parte, există o genă care se transmite și trebuie să admitem că incidența bolilor cardio-vasculare din țara noastră ține și de acest factor.
-Aveți aproape 75 de ani și, sunt convins, multe proiecte pentru viitor. Spuneți-ne, în încheiere, câte ceva despre aceste proiecte.
-Primul proiect, pe care îl am de ani de zile, este să-mi mențin starea de sănătate în condiții bune. E proiectul la care lucrez în continuare și asociat de acesta este proiectul legat de familie. Și al treilea proiect este să-mi continui activitatea profesională. Și nu neapărat cea de îngrijire a bolnavilor – care este importantă, desigur – cât activitatea de a continua de a face cercetări, de a studia lucrurile care pot fi ameliorate. Țin în continuare conferințe, cursuri, țin în continuare legătura strânsă cu colegii cardiologi. Sigur, ca activitate socială, sunt implicat și în Academia de Științe Medicale, unde sunt vicepreședinte. Aceste proiecte îmi mențin trează mintea și îmi dau curajul să continui, mai ales că observ că oamenii apreciază efortul făcut. Acest lucru îmi dă mult curaj.
Doctor Honoris Causa Univ. Medicina IASI
Medic primar cardiolog
Profesor de cardiologie
Institutul de Boli Cardiovasculare
“Prof. C.C. Iliescu” Bucuresti
Vicepresedinte Academia de Stiinte Medicale
Data nasterii 11/10/1937
Locul nasterii Blagesti, Judetul Bacau
Nationalitatea Romana
Starea civila casatorit: 2 copii
EDUCATIE
1956 – Absolvent Liceul Teoretic Bacau (Ferdinand)
1960 – Absolvent al Facultatii de Medicina din Iasi
1967 – Specialist cardiologie
1972 – 3 luni stagiu cardiologie la Helsinki (Finlanda) Bruxelles(Belgia), Paris(Franta).
1973 – Doctor in Medicina, Universitatea de Medicina Carol Davila, Bucuresti
1974 – Medic Primar Cardiolog
DOMENII DE COMPETENTA
Cardiologie clinica
Cardiologie pediatrica
Ecocardiografie
Ecografie Doppler vasculara
Ecocardiografie transesofagiana
EVOLUTIE PROFESIONALA
1966 – Asistent universitar
1977 – Sef lucrari
1984 – Sef Laborator de Ecocardiografie, Institutul de Boli Cardiovasculare Prof.Dr.C.C.Iliescu
1991 – Conferentiar, Cardiologie, UMF Carol Davila Bucuresti
1993 – Profesor Cardiologie , UMF Carol Davila Bucuresti
1992-2003 – Sef de clinica Cardiologie.
2003 si in prezent .Profesor de Cardiologfie, medic primar cardiolog. Institutul de Boli Cardiovasculare “Prof.Dr.C.C.Iliescu” Bucuresti
2001 –2007 Director: Centru de Excelenta: Cercetari in Cardiologie C.C. Iliescu
POZITII ONORIFICE
1993 – Visiting Profesor La Facultatea de Medicina Bowman Gray din Carolina de Nord – 3 luni
1994 – Visiting Profesor – Cardiff, Anglia (3 saptamani)
PREZENTA IN “WHO’S WHO”
2002 – WHO’s in Romania
2006- WHO’s Medical
2001 – Enciclopedia Medicala Romaneasca secolul XX
2006 – Clasificat printre primii 10 medici din Romania
COMITETE STIINTIFICE NATIONALE
1982 si in prezent-membru Comitetul de conducere Socitatea Romana de Cardiologie
1990 – 1994 Secretar al Societatii Romane de Cardiologie
1991 – 1994 Presedinte al Grupului de lucru de ecocardiografie
1994 – 1998 Presedinte Societatea Romana de Cardiologie
2000 – 2002 Presedinte al Grupului de lucru de ecocardiografie
2002- 2005 Presedintele Grupului de lucru Cardiopatie ischemica
2005- 2008 Presedinte Grup de lucru HTA
SOCIETATI STIINTIFICE INTERNATIONALE
Fellow al Societatii Europene de Cardiologie din anul 1995
Membru Corespondent al Societatii Franceze de Cardiologie din anul 1995
Membru al Asociatiei Americane de Cardiologie (AHA) – Grup de lucru HTA –1995-2000
Membru al Federatiei Mondiale de Cardiologie din anul 1986
Membru al Asociatiei Europene de Ecocardiografie din 1992
Membru al Societatii Internationale de Ultrasunete cardiovasculare din anul1996
Membru al Societatii Britanice de Ecocardiografie din anul 1992
Membru al Asociatiei Internationale de Cardiologie de Limba Franceza – din anul1998
Membru in Comitetul Stiintific al Congreselor Europeene de Cardiologie (1995, 1996, 1998, 2000, 2001).
Membru, Comitetul Stiintific International (International Scientific and Advisary Board) – la 5 Congrese Mondiale de Ecocardiografie 2000-2005
Membru, Societatea Europeana de cardiologie,Library and History Committee (1998-2000)
Membru, Comisia Europeana pentru specilaitatea Cardiologie 1995 – 2011
Membru al Comitetului pentru Acreditarea Europeana
In Ecocardiografie (2000-2005)
EDITOR REVISTA
din 1991 – Editor coordonator al Revistei Romane de Cardiologie
2004-si in present Redactor Sef – Revista Romana de Cardiologie
– Membru in Comitetele de redactie al urmatoarelor reviste medicale
– Journal of Cardiovascular Medicine
– Medicina Interna
– Annals of Fundeni Hospital
– Revista Romana de Aritmii si electrofiz.
– Medicina Moderna
– Practica Medicala
– Portuguese Journal of Cardiolog
– JACC-Journal of the Amer Coll.Card. (ed l. rom)
– Terapeutica
Contracte de cercetare internationale – Coordonator national – 6 studii
– Investigator – 9 studii
Tratate ,lucrari stiintifice
– 16 Tratate si monografii medicale
– 32 capitole in tratate medicale
280 lucrari stiintifice pubicate (din care 37 cotate ISI ).
PREMII, DISTINCTII
1. Ordinul National: Serviciul Credincios in grad de Comandor
2. Premiul Iuliu Hateganu, Academia Romana
3. Cetatean de onoare Com. Blagesti – Jud. Bacau
4. Diploma de excelenta UNESCO –Romania
5.Cetatean de onoare al Orasului Bacau
6. Doctor Honoris Cauza Univ. Medicina Iasi
7. Medalia de Onoare a Societatii Romane de Cardiologie